Gânduri în noapte

Aproape tot 2010 - un an de care nu am cum să mă plâng. De ce as face-o? O să-l întreb intr-o seară, pe 31, cu un pahar de şampanie în mână: “bre anule, ai îmbătrânit, la fel şi eu. Numai că eu rămân, iar tu intri în istorie, dar cu ce?” Ştiu deja ce o să-mi răspundă. Mai întâi va face o reverenţă, îmi va spune că a fost unul dintre cei mai buni ani de până acum. Minte! Fac o paranteză, toţi anii se laudă astfel, toţi îşi încep discursul cu aceste cuvinte. Eu ştiu, însă, că nu-i aşa, sunt ani şi ani. Închid paranteza şi vă rog să nu mă pârâţi anului nou, îmi place să mai aud aceste cuvinte, sa revăd clipe, sa-l amân... Uneori îmi vine sa mint, cu nonșalanță, despre copilăria mea care rămâne prinsa în timp, în locuri ce nu se pot revedea, ci doar adulmeca în memorie, alterate de vremuri, ce pare doar o minciuna gogonata... lucru real. O simt în aer. Este copilăria mea, cea care trece pe lângă mine nemilos. O las să fugă. Ce treabă am cu ea? Vreau să cresc. Vreau să fiu puternic ca tata,...

Sub cetina verde de brad, aroma de Craciun, sub fulgii care-n pace cad, si rugaciuni ne spun, un simplu copil adult cu ochii mari, statea si astepta, privind in zare undeva, privirea ii sclipea, un biet copil cu soare-n ochi cu buze rosii tremurande, ce astepta cuminte foc, minuni de nu stiu unde ! Dar zarea alba larga e, si frigul se-nteteste, in jurul lui doar vantul sec in soapte povesteste. Iar fulgii mici si jucausi ii canta un colind, sunt ingeri firavi ce danseaza in hora se tot prind, dar copilasul este trist, caci nimeni nu-i cu el, doar un catel prin nea fugind, il bucura nitel. Pe micul chip prea abatut, cu bucle ca aluna, ce-n ochi, mici indoieli ascund, si-n suflet un tezaur, un gand umbreste a lui chip, copil nascut din vise, avand in suflet aripi largi spre zbor mereu deschise, dar singur e, cine sa-i spuna, ca astazi e Craciun, ca-n iarna asta chiar de-i singur un Mos este pe drum ? Si-atunci trimite Doamne ingeri, in ochi inlacrimati, si fa iubirea sa incalzeasca pe ce...

Printre fulgi, pe pervazul geamului cazu, deodata, ceva alb si mai mare decat un fulg de zapada. Era un ingeras alb, care se ridica imediat, se scutura de zapada si începu sa caute un loc prin care sa intre in casa la blonduta adormita. Facu el ce facu si, in doua-trei secunde mergea, déjà, printre desenele fetitei spre ea. Agatandu-se de pijamaua cu fluturasi, incepu sa se catare pana pe umarul ei drept. “ Ce faci, dormi?”, o intreba el pe mititica, in timp ce sarea pe umar, sa isi scuture mai bine aripile de zapada. “ Nu, dar tu cine esti? Si cum de esti asa mic?”, raspunse ea uitandu-se cu ochii mari la omuletul de pe umar. “ Eu sunt un ingeras. “ Ingerasul meu?!” “Unul dintre ei. Ai mai multi ingerasi. Unii sunt asa ca mine, altii sunt asa ca tine. Pe ăștia, asa oameni ca tine, o sa-i intalnesti mai tarziu. Nu ar fi trebuit sa ma vezi, dar după cum vezi si tu pe geam, noi, acolo sus, ne batem cu nori de zboara fulgi pana aici jos, la voi.” “ Pai….afara nu ninge cu zapada? Nu e adev...

Puncte mici și albe în mintea mea, îmi împânzesc visul complet planificat cu zile in sir, cu nopți în avans și momente din zi. Sunt picături de apa venite din lumea ta, stropi reci azvârliți din lumina spre mine ca sa se usuce și sa dispara pana sa se mai întoarcă înapoi la locul lor...în lumea ta. Sunt păreri ce nu isi au locul în cadrul tău festiv, sunt regrete uitate și lăsate la voia întâmplării, neîmpliniri care ma cuprind, curenți de aer ce îmi sufoca gândul...gândul curat către tine. Mireasma sufletului meu ce trăiește necontenit cu dorul de tine. Oare câte clepsidre trebuie sa sparg pentru a opri timpul? Cât de tare trebuie sa tip pentru a-i împiedică? Cât trebuie sa ma zbat pentru a schimba ceva? Câte lacrimi trebuie irosite pentru a ma asculta? Câte regrete sunt necesare pentru a te face sa înțelegi? Câte cuvinte-mi trebuiesc pentru a nu fi nevoita sa spun „rămas bun”? Câți ochi vor plânge? Câți se vor bucura? Câte dintre amintiri se vor uita? Ce va mai rămâne oare-n urma ta?...

Nu as crede ca suntem o națiune convinsa de boli sociale ce se tratează cu alcool, fără bisturiu și cu anestezice etnobotanice, de proveniență dubioasa. Saturația, ca acesta este termenul, scoate monștrii din noi, râul infam ce cuprinde sufletul, convingerile și atingerile noastre, de foști oameni de omenie. Exista uneori tratamente, eficace, dure, ce trebuiesc aplicate permanent, ca o rețetă strigat, luate picătură cu picătură. Primejdiile, neajunsurile și convingerile se tratează cu neînfricare. Chiar și în lumea asta, o alcoolica anonima, care nu-și mai poate bea curajul. Fiindcă și-a turnat deja în spirt, ca un bețiv dator, toate succesele, toate îmbinările, toate posibilitățile de reușită. De asta, unii dintre noi se poarta ca niște butoaie fără fund   iar alții ca niște bureți prăpădiți. N-ar fi rău totuși, sa închinăm un toast, în timpul petrecerii anilor și sa inauguram cârciuma sufletului, cu măcar trei pahare. Pentru ca, în alta viata, și cerșetor de-ai fost, nimeni nu s-...

Uneori şi efortul de a respira devine covârșitor! Cum așa? Pai în lipsa unei ţigări, dis de dimineață, respirația mea are sincope, așteaptă porția de fum, porția de vacarm şi alergătură, uneori inutilă. Uneori urăsc diminețile așa cum încep să urăsc şi calculatorul, telefonul, şeful, sau președintele. Am simţit nevoia zilele acestea să mă detaşez de calculator, mai ales de blog şi de mail. Mi-aş fi închis şi telefonul ca să fiu pe deplin mulţumit, dar nu mi-am permis luxul. Poate anul viitor, pe o insula pustie… dar nu prea pustie… Când mă gândesc la ziua în care m-am născut, mă gândesc la o zi mai scurtă şi mai întunecată din an, dar nu aia foarte scurta,   la o iarnă, nu purificată de zăpada generoasă şi imaculată, ci zdrenţuită de rafale de vânt tăios şi pătată de nuanţe de gri îngheţat. Dintre toate anotimpurile, iarna îmi aduce cele mai puţine momente de bucuri şi, invariabil, mă confruntă cu mine însămi la ceasul bilanţului. A mai trecut   aproape un an. Cu cât folos? ...

Sufletul liber și privitor, ce veghează, printre genele prelinse între lacrimi de culoare, stingher între pereți de tăcere, își ascute gândurile la vacarmul lumii efemere și plisează vorbe în cuvine, scurte, amețitoare, îngrămădite în cocioaba mica ascunsa după stern. Ţi-oi mai fi spus, dar e greu să faci naveta cu un grup de oameni care-s vagoane, cu un grup de promisiuni, care-s doar garnituri. Fiindcă uneori, până la capătul drumului unde odihnesc regăsirile, nu se succed numai castani înfloriți, ci și rapițe dinţoase. Domiciliez cu acte false într-o cocioabă, într-un cătun iubit cât un cuvânt forțat. Mi-am strâns bruma de avere şi făgăduințele în buricul odăii, precum o călugăr care se dezbracă de femeie, la poarta monastirii. Ca o mire solemn schimbat pe-un ținut mănos, după care bogații nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsit pe-o limba romantica, în vârful unui cheag de lumi. De fapt, sunt un nepoftit, care-a promis să intre, precum semnul într-o carte, fără a îndreptați speranțele....

M-am plimbat prin lume şi spre seară am simțit o aromă nouă, cu umbre de foioase, cu vânticel mai aspru, cu lumea ce se plimba la braț agale prin parcuri, cu miros de must şi iz de pastramă, cu vise amânate pe altă vară şi gânduri noi de toamnă! Septembrie s-a întors acasă. Ca de fiecare dată, a adus cu el ceva nou, ceva vechi, ceva unic, ceva personal. M-am întors şi eu în spinarea lui, cu capriciile sale şi mănânc pastramă si beau mustul rubiniu. Anul astă vreau să fiu un tren cu un singur vagon care se oprește în stația fiecăruia. Nemijlocit de ore sau de alți slujbași cu șapcă si insignă. Vreau sa fiu expoziția unei singure artiste. O să mușcăm din Septembrie ca dintr-o tartă cu căpşune si frișcă proaspătă. Prin gândul tău, de dragul meu, acceptă. Zăboveala unei nopți cu lună plină, pe dâmburi de ierburi lipicioase. Nebunia unui personaj de poveste, care sare garduri, râzând de propria-i teamă. Număratul stelelor îndepărtate de pe metereze mângâiate de iubire. Voioșia de a nu ajung...

Sunt un trecător, uneori spartan, alteori banal si câteodată curtezan, prin lumea care trece prin faţa ochilor cu viteză amețitoare dar şi cu sacul plin de surprize, fel de fel. Sunt un pașnic al vorbelor, cutez cuvinte săgetătoare şi fapte după plac, fără să dau socoteală de ce mă desfășor printre mătăsurile unei alegeri ce-mi aduce muza calină şi plină de stele ce unduiesc în priviri cu înţelesuri tainice. N-am luat mult din viața mare si plină de toate. Poate doar prânzul bogat din pătulul în care ne-am culcat vijeliile. Ospăţul regesc din poiana iubirilor şi condițiile păstrării din slovele sacrificiului. Am luat pâlcuri de mentă verde, pene scuturate de pe porumbițe albe, cremoase. Ne-au rămas durerile unei nuci sparte sub călcâi, fărâme de scorțișoară în sânul nesătul să fie pleoapa sufletului. N-am luat mult din viața mare şi plina de toate. Poate doar surâsul daliilor, trezite in fereastra dimineții. Poate fisticul presărat ca un sidef pe abdomenul unei piersici, dezbrăcate de ...

In urma cu 2 zile am văzut la televizor o familie, mama și doi copii, care erau la marginea prăpastiei sociale, a demnității, a percepției real umane, un amestec de mila și îngrijorare care mi-a stârnit redefiniri de neputință, zgomotul mintii și scrâșnet de dinți. Cel mai mare dintre copii, un băiețel de 12 ani era capul familiei, bărbatul casei, mintea agera care aducea un pic de lumina pe chipul mamei, răvășită de griji și fără vedere de liman. Un copil adult, aproape bătrân, cu mușchi diform crescuți contra vârstei fragede și care avea ochii umezi la apariția oamenilor cu haine frumoase, pantofi și camera de filmat. Nici măcar un Kafka nu poate sa descrie ruperea de lume ce se derula în imaginile transmise din secolul 21, fără trucaje și fără cut-uri inutile. M-a cuprins o tăcere acerba! Stau, aici, în civilizația acestui secol și respir, aerul viciat al unei lumii fără limite. Respir printre atâția trădători de bătrânețe! Printre unchiași şi blendărăi, printre fosile care pufăie, ...

Acum câteva zile, cineva, de origine italiană, extirpat prin tărișoara asta care e tolerantă, îşi permitea să ne facă declarații de o penibilitate dusă la extrem.  Italianul nostru, cu tupeul binecunoscut de macaronar ce mugetă  într-o ţară care a beneficiat de planul Marshall, stigmatizează tara asta, pentru că îşi permite luxul de a spune lucruri unui popor prea tolerant - prea blând şi prea plin de hoți, pungași, impertinenți, cretini, sub umbrela unei cetățenii şi a mizeriei cognitive în care este obișnuit sa trăiască, cu sau fără nepoata unui Mussolini. Uneori nu pot sa nu mă întreb daca noi, ca popor cu nervii zdrențuiți si agasați până peste puteri, o să mai fim vreodată suma oamenilor care am fost sau care puteam fi. Indiferent daca emigrăm sau rămânem aici. N-o sa fac aici apologia știrilor în stil tabloid, nici a României cu doi ‘r’, nici a proastelor obiceiuri de care duduie tărișoara noastră. În general îmi doresc să vad mai degrabă partea frumoasă a ţării în care ...

Am fost apostrofat că abordez doar subiecte de suflet, inimă şi veşnică pomenire  -  a iubirilor neîmplinite sau tămăduitoare. Nici vorbă, doar am atins un subiect mic si important din marea de poveşti a lumii. Azi, zi de luni, am schimbat primul ac de macaz, fără a avea o ruta…dar cu o abordare mai aspră… Moca, pe gratis, totul acum si când vrem noi! Seamănă a dicton, seamănă a cercetare socială si, totuși, se întâmplă zilnic în viața noastră, ca o subspecie de adevăruri autocontrolate de entităţi care dispun de noi intr-o testare cosmică. Prea ne-am învăţat cu firescul murii în gura şi a perei mălăieţe in gura nătăfleţei. Prea avem impresia că ni se cuvin toate, ca o livadă dată în pârg ar trebui sa ni se aştearnă la picioare si,  cu puterea gândului nostru, tot fructul să ni se pogoare în paner, fără ca măcar să trebuiască să întindem mâna înspre. Prea ne trezim cu faţa la cearceaf zi de zi, în loc să urlăm de bucurie că ne-am trezit şi azi. Nimic nu este perfect. Nici...

Cu părere de rău, cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite, cu  o remușcare sau o căință va anunț ca nu regret. Nimic! Nu regret clipa când am sosit pe lume și nici nu o sa regret clipa când o sa părăsesc lumea. O sa regret doar ca am lăsat în urma oameni dragi, lucruri de preț și gândurile mele. Nu regret ca de multa vreme nu mai cred în oameni asa cum era pe vremuri. Regret ca nu mai sunt oamenii din acele vremuri. Nu regret drumul parcurs în viata, asa cum a fost el. Regret ca n-am avut timp sa fiu mai bun, mai calin, mai sensibil, mai om și mai viu în acest drum. Nu regret ca n-am întors oameni din drum. Regret ca nu le-am spus unde duce drumul. Si cel mai mare păcat a fost sa nu-mi pese. Nu regret ca am crezut minciuni sfruntate. Regret ca nu m-am ferit de toropeala lor care ma îndulcea. Si cel mai mare păcat a fost sa le colorez în roz, sa adorm cu ele. Nu regret ca oamenii sunt ipocriți. Regret ca nu pot repara...

Uneori preferăm izolarea ca o pedeapsă a tainelor făcute publice, a secretelor ce sunt știute de minim două persoane şi a rătăcirilor de liniște a minţii. Uneori ascundem viața în noi, ascundem  gândurile şi fugim în interioare reci din sufletul nostru. Uneori trăim fără noi, ancorați în lumii paralele, ancestrale, utopice. Nu pot trăi fără mine. Când am încercat sa o fac, m-ai uitat tot. Închis între maluri. Cu liniștea crustată de spinări încovoiate. Ce gem triste şi abandonate, în concubinaj cu ciomegele unui pasaj frânt. Nu pot trăi fără mine. Pentru că habar n-ai să mă iei de la capăt. Să mă repari. M-ai vaccina cu virusul schimbării, ca tu să rămâi alături de tine. Să nu atârn ca o bila neagră, de înghiţitura unui gât inflamat. Nu pot trăi fără mine. Atunci când tu decizi să uneşti distanţa cu vremea, eu sudez aşteptarea cu nimicuri. Preventiv, devin toxic, fără să sorb otrăvuri. Judec stăpânii de pe pământ, strâng oase de dor, arestez puterile nelegiuiţilor, impozitez dovezi...

Îmi simt atenția cuprinsă de vizitele incognito. Aceste derapaje în inconştientul meu, când te simt ca o umbră care se teme de răsărit, ca un vultur în apus de soare, ca o ultimă speranţă în a-mi atrage atenţia la tine, fără însă să te ştiu. Te simt, nu ai pace, te frământă lucruri vechi şi noi, apăsătoarea  linişte din camera ta, dintre pereţii goi, dintre zidurile fără suflet,  îţi oferă speranţă fără curaj, imbold de vizită. Eşti cea mai mută prietenă a mea. Citat de politeţe, iubită amantă a tăcerii. Te strecori pe neobservate sa mă  încerci cu lăţimea unui deget. Te iscăleşti tiptil pe paşii mei, pe care îi învârţi, îi joci, îi seceri. Eşti o egoistă care plânge plantele în momentul tăierii, dar care poarta mănuşi când împunge acul la cusut. Eşti expresia cinstită ce reproduce în glas sau gând poveştile mele fugare. Te văd când vii, sunt trist când pleci. Te simt ordonându-mă pe litere, îngânând duhul verii, mirosindu-mi coregrafia. Ca pe o sursă de hrană, neglijată ...

Uneori nebunia are o sursă mai ascunsă decât viața însăşi. Uneori mă gândesc că nebunii au o lume perfectă, dreaptă, iar contingentele lor sunt un arc de vreme şi un etalon al celor ce-şi spun fără sa clipească, sănătoşi! Uneori sunt saturat de normalitate, de reguli, de vremuri echidistante şi de tumultul surd al zilelor. Alteori sunt sătul de viață normală, obișnuită, viață care ascunde viața. N-am să las viața să-si vadă de viață. Nu am nevoie de toate normalele îmbrâncite de doruri neconsumate. N-am să mai deschid lumea fabuloasă. Închisă de o zăpăcită ce-şi pierde ridul în drum spre marea ei iubire. N-am să mai lupt cu eminentele despărțiri distinse. Şi nu-mi folosește la nimic să tapisez iluziile cu o cămaşă de forță. Furat de pe o sonată zburdalnică, ajunsă bufonul cumpătului lipsă. Nu văd de ce aş mai calcula temperatura ţicnitei care mă strânge în braţe, când limitele ei zvăpăiate sunt groaznic de tulburătoare. Dese, importante, needucate, nestăvilite. Cine numără înapoi, când...

Spune viața! Spunem viața si ne gândim ca este o etapa, o părticica din noi, o clipa de univers şi un dram de energie a lumii. Spunem viață , o sinteză a proceselor  biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele, care organizează lumea între viu şi amorf, între mișcare şi static, între angrenare şi agregare. Alcătuim fraze, de viață, despre timpul nostru, așa cum ne prindem în roata lui, a noastră. Viața noastră ar fi perfectă, dacă cei ce-o trăiesc nu s-ar crede atât de perfecți. În viața ta, labirinturile sunt biruite de călăuze cu cipici, când crezi mai tare ca încâlciturile te tranşează. În viața ta n-au loc cutii pentru antren la întuneric, când ea e-o banda lungă, pe care mergi drept ori te simţi îngust. În viaţa ta n-are importanţă cât de bogat sau sărac e cel te coase cu vorbe de alin. Căci, fără goblenul lui ai rade ca un bogat sărac, neştiind că fericirea există cu minusul ei de şedere. În viaţa ta, scoţi limba înspre şansă, strângi dinţii pentru do...

În zorii zile, cu pași mărunți, petreci cu piciorul câmpul umed de rouă. Mireasma fragedă iți umple narile, vântul călduţ iți alina gândurile şi păşeşti cu grijă, fără să deranjezi bondarii aurii care îşi caută locul de umbră pentru ziua ce urmează..  de toridă. Nu-i un câmp de grâu, nici măcar de trifoi, nici cumva câmpul mintii frânte de lumina dimineții, ci doar un câmp, cu cineva ce scrutează zarea, simțind că natura îl cuprinde, discret, în ambient. Cineva a cucerit un câmp de lavandă. Şi l-a chitit ca pe o eșarfă deșirată. În podul unor amintiri împăiate c-o rețetă indiscretă... La fel de indiscretă ca flacăra unei brichete ce se face nevăzută la tusea unui vântișor. Fir cu fir, într-un albastru violet de mare înfrântă. Pe scândurile ademenite de fenolul trufaș, picurau întruna mugurași crocanți. Strivind mereu firele sfidătoare ale luminii cărunte. Instigând la clătirea coșurilor de nuiele, la spargerea nucilor nărăvaşe. Scrijelite de butucii rașchetați de tăişul anilor, stă...

Diferențele, prin asemănare, au aroma aceea care ne aduc în minte ca ne cunoaștem de veacuri, ca ne știm foarte bine fiecare gest, fiecare atingere, fiecare lacrima și fiecare oftat, semn al aducerilor aminte a unor liniare treceri prin arborii verzi ai mintii. Noi. Doi pantofi diferiți, împletiți cu șireturi. Diferența dintre mine și tine nu e de un an. Intre noi, stau toți anii în care nu ne-am știut. Tu. O salcie mlădioasă. Eu. Un înfrigurat ce detesta asprul. Tu. Un un fruct din paradis, parfumat. Eu, o nuca, tare, de cocos. Noi, o salata de fructe, rece, exotica. Noi doi. Niște bărci nelăcuite, ce plutesc pe sclipirile de valuri în răsăritul lunii. Restul, o șampanie ce nu s-a spart pentru noroc. Împreună, o sclipire cu vârful răsturnat,  aproape ca o cupa roșie. Eu, un murmur puțin surd. Tu, o fraza neterminata. Noi, un vers de imn. Noi doi, o șarlotă de afine. Tu, zahar vanilat. Eu, gălbenuș crud. Restul, o rețetă la minut.  Eu cravata fără nod. Tu, o agrafa argintata. ...

Câte rosturi sunt pe lumea asta, câte stări trăim o viață, cum alăturam zâmbete şi dureri, plecând capul şi zâmbind in noi când ne frângem zilele cu oameni ca noi? Cine ne spune cat bine si cat rău colectam din experiența lumii și cum gestionam esențele noastre spre zări ancestrale? Ce faci atunci când te enervează cineva și din bun simt nu poți să ii spui adevărul? Care ți-e scăparea când te simți prizonier in universul tău? Cum strângi vechi legături de prietenie, care înainte erau totul pentru tine? Cat de simplu e să spui ca ți-a lipsit, fără să simți ca deranjezi? De ce nu toți oamenii cărora le spui o urare de ziua lor nu-ți răspund nici măcar cu un mulțumesc? De ce anumite lucruri ne rămân in minte și le gândim frecvent, deși ne-am promis să le uitam? Cândva am întrebat o persoana draga când e destul. M-a învățat ca destul e atunci când vrei să te oprești și nu mai poți. Atunci, de ce s-a oprit inclusiv acea persoana care știu ca mai poate? Nu sunt cuvintele și promisiunile așa ...

Avem de ales intre ciulini și flori, unde florile cuprind femeile toate, cu nume, cu ochii, cu atingeri, cu mireasma tâmplelor așezate pe obraji îmbujorați la clipe. Avem de ales să iubim sau să uram florile femei. Știm cântecele lor, surde versuri ce ne spun taine cu petale ce se desprind pe măsura ce le împresuram mai cu talc de zâmbete. Iubește floarea, respecta-i petala. Săruta trandafirul. E ca o doamna trecuta de 30 de ani, divorțata și pasionala. Mergi la braț cu laleaua. E asemeni unei domnișoare plina de fasoane, deschisa la răsărit, indisponibila după apus. Mângâie narcisele cu vârful nasului. Te duc cu gândul la o tânără cruda și timida, parfumata discret. Impune-te in fata crinului. Se vrea o femeie plinuța, de esența tare, de ocazie speciala. Admira de la distanta liliacul. Ai să-l confunzi cu o mulțime de adolescente cu straie movulii, rozalii, strânse la bârfă. Zâmbește sfios garoafei. Poarta mereu o rochie asemeni unei seniorita focos de rezistenta. Invita ...

Avem întru colţ de casă, un seif. Pe cel mai îngust raft, pe un blat prăfuit agăţăm iubirea. Într-un dosar secret, aproape o carte, îngălbenit de vreme şi vremuri. Pe care-l  folosim ca suport de pahare si ca armura pentru fericire. Şi ca singura pensie sigură şi unică, asul din mânecă. Pentru bătrâneţea afânată într-un fotoliu de răchită. Ne trebuie zi de sărbătoare ca să fim manechine pentru filele dosarului de iubirii. Atunci, scoatem o filă, dintre moliile ce-şi fac lăcaş, din lipsă de naftalină. Lungiţi ca nişte arini însetaţi de apă dulce, credem că iubirea se soarbe într-o zi anume, într-un ceas asmuţit pe fixuri, într-o inimioară cu heliu. Avem un seif. În cel mai dosit colţ, în el, alipim iubirea. Ca pe o carte demodată. De pe care scuturăm zale de praf. Şi totuşi, e ca o asigurare de viaţă. Ori o despăgubire în caz de izolare morală, sau imorală, după alţii. Ne trebuie o zi de sărbătoare. Să fim modele pentru toanele iubirii. Atunci  scoatem din seif cartea în care î...

Gânduri sparte trec.... Sunt aromat de cuvântări pe care aş fi vrut să le făuresc, de pagini citite şi uitate, de fraze scrise şi șterse şi șterse şi scrise. Orașul noaptea nu e blând la revederi distanțate, îşi deschide brațele doar amanților fideli. Nu îmi mai întind nevroza neobrăzat în faţa curioșilor, năucirile mele au destinatari preciși. Mi-am categorisit gândurile - maladive, duioase, tăioase, neobrăzate în taste. Îmi port telefonul ca jurnal de bord. Scriu scurt, greu de înțeles ca citire otrăvită. Nu învăț, nu execut decizii, nu mă avânt. Doar palpez în tresăltări anonime, iar penelul îmi iubește arareori nebunia. Nebunia nopții ma leagă de cuvinte sparte, aruncate, fără sensuri, crunta realitate, dracii scrisului în noime tulburi ma doboară. Ma uit pe strada, la dracu’ dara, doar un felinar arde, o lumina ce-mi rănește ochii și lasă sa străbată o poveste încâlcită, grava, rupta și lipita, doar cat sa înțeleagă o muta capra, un tăune și o iapa... Exista momente în viata fiecă...

N-am chef de multe! Sau am chef de toate, schelălăituri surde de atingeri haotice pe piele.  N-am chef de lume dar nu orice lume, ci lumea murdara din spatele unor priviri crude. N-am timp de viața, banala, stricata de mirosuri putrede. N-am să las viața să-și vadă de viața. Nu am nevoie de toți normalii îmbrânciți de doruri neconsumate. N-am să mai deschid lumea fabuloasa. Închisa de o zăpăcită ce-și pierde ridul in drum spre marea ei iubire. N-am să mai lupt cu eminentele despărțiri distinse. Şi nu-mi folosește la nimic să tapisez iluziile cu o cămașă de forța. Furata de pe o sonata zburdalnica, ajunsa bufonul cumpătului lipsa. Nu vad de ce as mai calcula temperatura ticnitei care mă strânge in brațe, când limitele ei zvăpăiate sunt groaznic de tulburătoare. Dese, importante, needucate, nestăvilite. Cine număra înapoi, când ea mă alege pentru fuga ei înainte? Cine ar îndrăzni să-mi curme emoțiile, sedate într-un ospiciu al pauzelor dintre fericiri precise? Nimeni. Poate doar un n...

Uneori am impresia că sunt un fel de eu îmbrăcat în mai multe identități, acoperit cu nume diferite. Cu toate astea, numai unul e cel adevărat în buletin. Unii ar spune că mă ascund, alții că vreau să par altcineva. În realitate, totul sta altfel. Adresa este mereu pe aproape de casă, nu prea aproape, ci atât cât să pot străbate distanta la pas, preț de o țigara. Am ales să păstrez acest nume aici, între cunoscuți, datorită unui fapt care m-a pus pe gânduri şi din care am tras concluzia că e bine să te cerți, că mai apoi să te-n prietenești trainic! Nu-l învinuiesc, nu a fost alegerea lui, ci a unei ei, așa cum se întâmplă mai mereu. Cum povestea asta e relativ veche, nu mai insist, ci doar mi-am amintit că trăim într-o lume murdară, spălată de zâmbet. O lume, murdară, ce  te speli în jigniri și nu-ți pasă că minți mai rău decât atunci când crezi. Învingi cu păcate, te îndoi în viclenii, te spăsești în invidii şi sfârșești în regrete. Te doare-n orgolii, că atunci când furtuna doar...

Când parcurgi cu pașii nisipurile fine, ce-ti cuprind gleznele, in căutările tale spre oazele de speranța și viața, iți apar in cale florile de piatra, trandafirii desertului Saharei. Solitari, unici, cu multa istorie prinsa in crâmpeie de sălciu, rămân tăcuți la pașii oamenilor de lut. Marea dragoste a desertului rămâne floarea vie de piatra. Marele său eșec este duna impotentă, fadă, pustie. Arșița, dospeala nisipoasa și poate cerul netăiat de lacrimi. Ca o femeie resemnata, imensa uscăciune știe doar să se strecoare din brațe, palme, priviri. Cu egoismul din halucinațiile și iluziile unui rătăcit, care n-a aflat ca după graba rămâne oboseala. Sahara lungilor căutări nu clocotește după apa, după doamna mare. Nici după oaza pe care netoții o slăvesc ahtiați, umili, înjunghiați de setea comuna. Poate ca nimeni nu știe dacă viața e însăși un desert ce-l exploram c-o pauza de iarna. Sau dacă desertul începe atunci când ne încinge neputința traversării lui prin viața. Sau dacă se termina ...

Avem pașii mici în clepsidra timpului, urmele tălpilor arata direcții diferite, spre soare și spre noapte, spre răsărit si spre luna, spre vise si spre întâiul somn divin. Avem clipele în mâini, ca fluturii ce se așează in podul palmei, într-o bătaie ușoară de aripi și-n secunde efemere de culori magice. Avem darul sa vorbim șoapte și spune lucruri rele, avem buze sa iubim si scuipam cu ele. Avem universul la tâmplele mintii și timpul credintei, dar ascultam vocile facerilor rele. Avem totul și nimic, suntem ființe efemere. M-am gândit de multe ori cum o sa aștept ultima zi, cum as îndrepta lucrurile și dacă m-as pocăi prin a cere îngăduința divina sau mi-as asuma drumul integral prin viata și timpul judecații. M-am gândit ca dacă as face chiar în asa fel acest pas nu as fi sincer cu mine. Sa cer ce am evitat din neglijenta, din dorință de cunoaștere sau din nevoia de viata?! Sunt momente când cred ca m-as bucura, pentru ca mai e nevoie sa am grija de mâine. Si dacă nu este ...

Elementul de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele și legate printr-un liant, sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc., se numește zid. Zidul, un hotar al delimitărilor noastre, un punct de reper intre ce este afara si ce rămâne înăuntru, miza unei raze ce se răsfrânge pe el, sprijinul plângerilor noastre, este mut. El știe mereu, rece, fără teama, ce separa, cat separa si cel mai important, de ce separa. Sunt ziduri ce ne despart. Nişte cărămizi suprapuse-n colierele distantei. Sunt ziduri prin care treci. Prost meșterite, dar bine privite. Sunt ziduri scunde. Le sărim golăneşte,ca pe doua șiruri de dinți. Sunt ziduri vechi. Oase istorice, roase de demolatorii fără succes. Sunt ziduri sfinte. Care îmbuca şuviţa de spera...