Cândva.

Nu as crede ca suntem o națiune convinsa de boli sociale ce se tratează cu alcool, fără bisturiu și cu anestezice etnobotanice, de proveniență dubioasa. Saturația, ca acesta este termenul, scoate monștrii din noi, râul infam ce cuprinde sufletul, convingerile și atingerile noastre, de foști oameni de omenie. Exista uneori tratamente, eficace, dure, ce trebuiesc aplicate permanent, ca o rețetă strigat, luate picătură cu picătură.
Primejdiile, neajunsurile și convingerile se tratează cu neînfricare. Chiar și în lumea asta, o alcoolica anonima, care nu-și mai poate bea curajul. Fiindcă și-a turnat deja în spirt, ca un bețiv dator, toate succesele, toate îmbinările, toate posibilitățile de reușită. De asta, unii dintre noi se poarta ca niște butoaie fără fund 
iar alții ca niște bureți prăpădiți. N-ar fi rău totuși, sa închinăm un toast, în timpul petrecerii anilor și sa inauguram cârciuma sufletului, cu măcar trei pahare. Pentru ca, în alta viata, și cerșetor de-ai fost, nimeni nu s-a indurat c-o cupa de curaj. Deși toți ți-au cerut dovada rezistentei, după sticla în care s-a sufocat durerea dusa pana la capăt. Oricât de nedrept ar fi, un pahar ți se cuvine. Măcar pentru momentele în care ramai un biet strângător de impozite din birturi.
Îți trebuie pentru mesenii de la nunta ta, care știu demult ca soarta trage bilete numerotate,dând dreptul posesorilor la premii ori ghinioane. Îți trebuie un pahar de curaj. Care la ananghie sa se prefacă într-o carafa, de care sa te ții, cu rugăciunea-n gând. Si, poate, într-o zi, când ultimul strop va sta sa-ți piste crăpătura buzelor, sa spui povesti pentru o șuetă de fricoși. Într-o zi! Cândva!