Gânduri în noapte

Uneori şi efortul de a respira devine covârșitor! Cum așa? Pai în lipsa unei ţigări, dis de dimineață, respirația mea are sincope, așteaptă porția de fum, porția de vacarm şi alergătură, uneori inutilă. Uneori urăsc diminețile așa cum încep să urăsc şi calculatorul, telefonul, şeful, sau președintele. Am simţit nevoia zilele acestea să mă detaşez de calculator, mai ales de blog şi de mail. Mi-aş fi închis şi telefonul ca să fiu pe deplin mulţumit, dar nu mi-am permis luxul. Poate anul viitor, pe o insula pustie… dar nu prea pustie… Când mă gândesc la ziua în care m-am născut, mă gândesc la o zi mai scurtă şi mai întunecată din an, dar nu aia foarte scurta,   la o iarnă, nu purificată de zăpada generoasă şi imaculată, ci zdrenţuită de rafale de vânt tăios şi pătată de nuanţe de gri îngheţat. Dintre toate anotimpurile, iarna îmi aduce cele mai puţine momente de bucuri şi, invariabil, mă confruntă cu mine însămi la ceasul bilanţului. A mai trecut   aproape un an. Cu cât folos? ...

Sufletul liber și privitor, ce veghează, printre genele prelinse între lacrimi de culoare, stingher între pereți de tăcere, își ascute gândurile la vacarmul lumii efemere și plisează vorbe în cuvine, scurte, amețitoare, îngrămădite în cocioaba mica ascunsa după stern. Ţi-oi mai fi spus, dar e greu să faci naveta cu un grup de oameni care-s vagoane, cu un grup de promisiuni, care-s doar garnituri. Fiindcă uneori, până la capătul drumului unde odihnesc regăsirile, nu se succed numai castani înfloriți, ci și rapițe dinţoase. Domiciliez cu acte false într-o cocioabă, într-un cătun iubit cât un cuvânt forțat. Mi-am strâns bruma de avere şi făgăduințele în buricul odăii, precum o călugăr care se dezbracă de femeie, la poarta monastirii. Ca o mire solemn schimbat pe-un ținut mănos, după care bogații nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsit pe-o limba romantica, în vârful unui cheag de lumi. De fapt, sunt un nepoftit, care-a promis să intre, precum semnul într-o carte, fără a îndreptați speranțele....

M-am plimbat prin lume şi spre seară am simțit o aromă nouă, cu umbre de foioase, cu vânticel mai aspru, cu lumea ce se plimba la braț agale prin parcuri, cu miros de must şi iz de pastramă, cu vise amânate pe altă vară şi gânduri noi de toamnă! Septembrie s-a întors acasă. Ca de fiecare dată, a adus cu el ceva nou, ceva vechi, ceva unic, ceva personal. M-am întors şi eu în spinarea lui, cu capriciile sale şi mănânc pastramă si beau mustul rubiniu. Anul astă vreau să fiu un tren cu un singur vagon care se oprește în stația fiecăruia. Nemijlocit de ore sau de alți slujbași cu șapcă si insignă. Vreau sa fiu expoziția unei singure artiste. O să mușcăm din Septembrie ca dintr-o tartă cu căpşune si frișcă proaspătă. Prin gândul tău, de dragul meu, acceptă. Zăboveala unei nopți cu lună plină, pe dâmburi de ierburi lipicioase. Nebunia unui personaj de poveste, care sare garduri, râzând de propria-i teamă. Număratul stelelor îndepărtate de pe metereze mângâiate de iubire. Voioșia de a nu ajung...