Gânduri în noapte

Cumpărăm cărţi de ceva vreme pentru a aşeza, cu gust sau nu, ceva in bibliotecă, să avem imaginea de oameni culţi, sa vadă vecinul ca ne preocupam de educaţia minţii şi nu ne lăsăm pradă gândurilor deşarte. Citim cărţi pentru înţelesuri sau pentru că suntem avizi de cunoaştere, uneori citim de plictiseală şi fără transpunere, alteori citim ca să reţinem cuvinte şi fraza care produce emoţie la auzul sau vorbirea lor. Avem cărţi pentru că suntem oameni, însă nu suntem obligaţi ca să reţinem şi pildele aflate între filele lor, pentru că avem pretenţia unor conservatori decişi de soartă. Nu citim cărţile până la sfârşit de teama organică a unui final fără finalitate, un sfârşit tern al unui gând prins în pagini. N-ai sa-ţi găsești niciodată sfârșitul într-o carte. Nu ai cum sa te pierzi. Pentru că ești suficient de deștept să plantezi un semn. Poate, sa lași o cicatrice fileu, neîndestulat fiind. Dar poți simții încarcerarea. Când ești în litigiu cu restul cuvintelor. Cu restul tipărituril...

Marea zâmbea. Ea, marea, ce reflexe albastre avea. Îmi răspunde mereu cu sclipiri unduitoare. Am zâmbit și eu. … tu erai aievea, adâncită in gândurile tale, undeva unde nu puteam ajunge la tine. Ce-mi faci? Ce-mi spui? Unde-mi ești? Știu ca ești puternica, ești doar marea, doar mă botezi in fiecare an - am continuat. Si in fiecare iulie mă întorc la tine cu promisiuni și rugăminți. Am depus sărutul marii, sărat și cald, pe buzele mele și te-am privit din nou. Erai acolo, întruchipând tot ce-mi doresc, tot ce mă desparte de fericire. Revoltător de ironic, erai toată, aceea ce mi se refuza cu încăpățânarea tuturor motivelor pe care nu le-am înțeles niciodată. M-am îndepărtat de zidul dintre mine și tine și m-am întors la valuri. Reveneau mereu să plece, același dans nebun la care m-am simțit întotdeauna provocat. Mi-am pierdut privirea in larg și m-am lăsat mângâiat de stropii sărați, de nisipul ud, de aerul cald și catifelat. N-am dansat. Era prea frig in absenta ta, tu care să mă învel...

Oficial, dependenta se refera la a depinde de ceva sau de cineva, subordonare, supunere, sau lipsa de autonomie, energie sau finanțare. Depinde cum privești, din ce parte privești și pe cine privești, pana la urma este chestiune de optica... Când spui dependenta gândul te duce la un viciu, involuntar. Țigări, băutură, drogul la alegere, moravurile sau femeile ieftine, îți vin în minte mereu lucrurile mai puțin etice. Sunt deprinderi în care ne complacem zi după zi, parțial pentru ca nu vedem modele diferite în societate și parțial pentru ca ne simțim bine. Simți vina. Simți rușinea, dacă e la început, sau ura la sfârșit. Nu multe lucruri sunt lipsite de emoții la prima încercare. Trec și te simți împăcat în timp ce îți amorțești conștiința mai departe ascuns în nepăsarea turmei pe care o urmezi zi de zi. Dam naștere dependentelor din nevoia de a ne afla surogate pentru lucruri care ne lipsesc, atenție, afecțiune, înțelegere sau siguranță. Dependenta te supune, sub pretextul unei false ...

Poate ca am lăsat praful prea mult timp sa se așeze, poate ca merita sa scriu iarăși..
Si mai mult ca sigur m-am complăcut suficient, intre lene și o ușoară greata. Prea mult zgomot în jurul meu și prea puține lucruri bune, strada are alt sunet și lumea scoate șoapte de neînțeles... E mai mult ca sigur adevărat, la fel de adevărat cum e faptul ca singuri luam naștere pe acest pământ și singuri îl părăsim indiferent de soarta pe care vrem sa credem ca ne-o facem. Pentru ca nu avem nici cea mai vaga idee când ocupam un loc în plus aici și nici când îl vom elibera și nu rămânem decât cu ceea ce trăim pe acest pământ, amintiri plăcute sau mai puțin reușite și eșecuri deopotriva, din care alegem sa învățam sau nu. Pana la urma nu suntem decât niște pioni amuzanți, troieni, care atunci când credem c-am strâns universul de ce-l doare mai tare, atunci suntem mai ignoranți decât oricând și pierdem pana și ceea ce-am adunat. Si în nimicnicia noastră, în cei 70-80 de ani pe care ii furam eternită...

Ne şoptim povești pe note în așternuturile răvășite, nu ne împiedicăm nici de ora târzie, nici de faptul că n-am mai făcut de mult amor și nici de faptul ca ne vedem rar. Dar ne știm de o viata, asa-mi apare mie în vise, în gânduri, în clipe. Aşa s-a născut un gând de scris, “Acelaşi vis”, pe care-l vad, simt și parca e circumcis. Si totuși nu mă pot sătura de clipa! “Ascultă-mă” are melancolia moale a pianului şi greutatea percuțiilor cu un bit suav, versuri despre povești pe jumătate, vorbe şi priveliști de gheață. Sublim. În timp ce cântecul îmi suna în ureche, nu știam dacă s-o iau în brațe, să plâng sau să mă opresc pur şi simplu şi din respirat şi s-o admir în linişte deplină până ce goliciunea ei îmi impune respectul unei piese de muzeu, din marmura alba, ce-mi spune ca e timpul sa ating floarea, într-o învăluire de explozii mici de culoare ale simțurilor. “We’re The Music” e aproape muzica ce-mi suna în ureche, are energia clipei, a unei iubiri împărtășite miros, gust, atingeri...

Unde cautam , când cautam, de ce cautam mereu, mereu?! Pentru ce? Sa găsim persoana care sa ne facă sa zâmbim,deoarece numai zâmbetul poate face ca o zi mohorâta sa para strălucitoare. Fericirea e pentru cei care plâng, suferă, cauta și încearcă. Doar acești oameni o pot aprecia. Iubire este atunci când după ce trece sentimentul, pasiunea și romantismul, constați ca încă iți pasa de acea persoana. Iubirea vine la cei care încă mai spera deși sunt dezamăgiți, la cei care mai cred, chiar dacă au fost trădați și la cei care vor sa mai iubească deși au suferit din iubire. Poate ca Dumnezeu vrea ca noi sa întâlnim câțiva oameni nepotriviți înainte de a întâlni alesul, asa ca atunci când îl întâlnim ar trebui sa mulțumim pentru acest dar. Doare sa iubești pe cineva fără a ți se răspunde la iubire. Dar ce este mai dureros este sa iubești pe cineva și sa n-ai curajul sa-i spui acelei persoane ceea ce simți. Viitorul cel mai strălucitor are la baza întotdeauna uitarea trecutului, nu poți merge ...

Nu ne-am născut în locul potrivit, cel puțin nu toți, dar e locul unde cei prosti mor pentru ideile celor deștepți. Din acest punct de vedere vor fi mereu 2 categorii de oameni: cei care conduc și cei care sunt conduși.   Cei care au păreri și cei care pun păreri în opera. Pentru cei putini incapabili sa spună ceva, nu doar sa vorbească, ci efectiv sa spună ceva. Pana la urma toți avem o lume doar a nostra, un refugiu. Refuz sa cred ca am devenit un caz pierdut și ca nu mai am ce sa scriu, sa respir, sa iubesc, sa simt, sa vad, sa aud, sa miros, sa gust și sa ma delectez. Un viciu fie el cat de rău, are un singur scop, savurarea unui moment. Am renegat scrisul pentru ca neavând ceva bun sa spun voiam sa devin mut. Izolat poate de restul lumii, într-un univers paralel plin de inconsistenta, lipsit de material gândindu-mă ca poate nu m-am născut în locul potrivit. Dacă nu scriu nu înseamnă ca dorm, dacă stau în pat nu înseamnă ca nu ma gândesc la ce vreau sa scriu când ma voi trezi. ...

M-am saturat de România, m-am saturat de atmosfera românească, m-am saturat de insulta publica și de alte chestiuni ce încalcă normele, nescrise, de bun simt. M-am saturat de ignoranta oamenilor. Cam fiecare face mereu cum ii mai convenabil propriei prejudecăți.  Nu vreau sa dau senzația ca ma repet spunând chestia cu a impune pe cineva sa facă ceva contrat credinței sale. Pana la urma și asta pornește de la lipsa de încredere în persoana respectiva. Nu e în stare sa își ia propriile decizii?! Bun, dar trebuie sa fie în stare să-și asume consecințele. Asta cum dracu vine, cum se produce? Si mai exista și pretenții pe deasupra. Țin sa îmi susțin generația “gold”și sa zic ca nu putem avea succesul dorit, înspre care mergem pe un drum deja impus, urmat și de alții înaintea noastră sau în urma noastră. Poate ca nu e bine sa urmezi niște pași, niște urme care încă nu s-au șters mai deloc, care nu au plătit tribut timpului și nu au avut cum sa se așeze. Poate este bine sa mergi fără regu...

Am sa ma supăr și am sa te cert, am sa tip și am sa ma încrunt, o sa țin sprâncenele împreunate și ochii oblici. O sa ma întrebi de ce... Nu ai fost aici când aveam nevoie de tine, când aveam nevoie sa te iubesc sa fi lângă mine când mi-e greu, sa iți dau tot ce am mai bun în mine, sa îmi dai ce crezi ca merit. Hmm, dar chiar, oare te merit? Oare merita sa iau tot ce îmi oferi tu? Merita riscul meu sau oferta ta? Clar ca meriți! De ce sa nu meriți? Nu ai făcut nimic care sa te priveze de acest drept, de aceasta nevoie. Ești un om extraordinar, spun eu!  Mi s-a mai zis și totuși parca e ceva ce nu-mi pot explica și care ma face sa îți fac scandal atunci când o sa fim fata în fata pentru întâia oara. O sa îți spun ca te iubesc, ca fără tine viata mea nu mai are niciun sens și ai făcut ordine în viata mea cu simpla existenta, o sa te sărut, o sa te mângâi, o sa te treacă niște fiori frumoși, asemenea și pe mine, atunci când ma vei îmbrățișa și o sa îmi răspunzi la acel “te iubesc” și ...

Eu cred ca prietenia și dragostea sunt sentimentele cele mai nobile, de fapt sunt cele care îl fac pe om să-și înnobileze propria viata.  Doar cu sprijinul prietenilor adevărați și al celui pe care-l iubești poți trece mai ușor peste durere, răutate, ura, umilință, boala, tristețe, singurătate, nesiguranță, cinism și atâtea altele pe care viata ți le scoate permanent în cale.  Prieteniile, fiecare dintre noi le simte, le trăiește și dorește, la un moment dat, sa le împărtășească. Vrem sa iubim, sa fim iubiți. Si totuși, parca exista ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne da cu adevărat putere, ceva ce nu ne lasă sa ne descurajam, ceva ce ne da, pana la urma, aripi sa visam din nou. Sa fie acest lucru prietenia? Pentru fiecare dintre noi, prietenia înseamnă ceva, fiecare ii da valente diferite. Si totuși, pentru cei mai multi, prietenia înseamnă, de cele mai multe ori, totul. Prietenia? Un cuvânt ce greu poate fi explicat în cuvinte. Prietenia exprimarea sincera și fără...

Spune-mi ca nu ne minte nimeni, ca lumea e plina de veselie, ca suntem fericiți ca existam, spune-mi ca nimic nu este amenințător ci doar noi percepem eronat realitatea. Si atunci de avem teama? Si atunci de ce totul funcționează prost? De ce mereu o noua generație se naște de sacrificiu? Cat tineret este necesar ca sa avem liniște? Unde ne îndreptăm? Cat de aproape este haosul din mințile noastre și cat acceptam ca normalitate? Ne ascundem frustrarea după zâmbete comerciale? Mințim ca avem tot confortul personal, toate cele trebuincioase și facem pe nebunii pentru lux? M-am născut sub epoca de sacrificii, cu ura ca țara este greșită și cu gândul de rău ca nimeni din familie nu are suficient sânge albastru. Am crescut fără banane, fără portocale, fără electrocasnice, fără telefon portabil - lucruri care în alte tarii sunt obișnuite de ani buni, fără o idee despre ce sa va schimba în mentalitatea romanilor, însă cu tupeul de a trai, de a lupta, spre un bine relativ. A fost proba de foc ...