Gânduri în noapte

Aproape tot 2010 - un an de care nu am cum să mă plâng. De ce as face-o? O să-l întreb intr-o seară, pe 31, cu un pahar de şampanie în mână: “bre anule, ai îmbătrânit, la fel şi eu. Numai că eu rămân, iar tu intri în istorie, dar cu ce?” Ştiu deja ce o să-mi răspundă. Mai întâi va face o reverenţă, îmi va spune că a fost unul dintre cei mai buni ani de până acum. Minte! Fac o paranteză, toţi anii se laudă astfel, toţi îşi încep discursul cu aceste cuvinte. Eu ştiu, însă, că nu-i aşa, sunt ani şi ani. Închid paranteza şi vă rog să nu mă pârâţi anului nou, îmi place să mai aud aceste cuvinte, sa revăd clipe, sa-l amân... Uneori îmi vine sa mint, cu nonșalanță, despre copilăria mea care rămâne prinsa în timp, în locuri ce nu se pot revedea, ci doar adulmeca în memorie, alterate de vremuri, ce pare doar o minciuna gogonata... lucru real. O simt în aer. Este copilăria mea, cea care trece pe lângă mine nemilos. O las să fugă. Ce treabă am cu ea? Vreau să cresc. Vreau să fiu puternic ca tata,...

Sub cetina verde de brad, aroma de Craciun, sub fulgii care-n pace cad, si rugaciuni ne spun, un simplu copil adult cu ochii mari, statea si astepta, privind in zare undeva, privirea ii sclipea, un biet copil cu soare-n ochi cu buze rosii tremurande, ce astepta cuminte foc, minuni de nu stiu unde ! Dar zarea alba larga e, si frigul se-nteteste, in jurul lui doar vantul sec in soapte povesteste. Iar fulgii mici si jucausi ii canta un colind, sunt ingeri firavi ce danseaza in hora se tot prind, dar copilasul este trist, caci nimeni nu-i cu el, doar un catel prin nea fugind, il bucura nitel. Pe micul chip prea abatut, cu bucle ca aluna, ce-n ochi, mici indoieli ascund, si-n suflet un tezaur, un gand umbreste a lui chip, copil nascut din vise, avand in suflet aripi largi spre zbor mereu deschise, dar singur e, cine sa-i spuna, ca astazi e Craciun, ca-n iarna asta chiar de-i singur un Mos este pe drum ? Si-atunci trimite Doamne ingeri, in ochi inlacrimati, si fa iubirea sa incalzeasca pe ce...

Printre fulgi, pe pervazul geamului cazu, deodata, ceva alb si mai mare decat un fulg de zapada. Era un ingeras alb, care se ridica imediat, se scutura de zapada si începu sa caute un loc prin care sa intre in casa la blonduta adormita. Facu el ce facu si, in doua-trei secunde mergea, déjà, printre desenele fetitei spre ea. Agatandu-se de pijamaua cu fluturasi, incepu sa se catare pana pe umarul ei drept. “ Ce faci, dormi?”, o intreba el pe mititica, in timp ce sarea pe umar, sa isi scuture mai bine aripile de zapada. “ Nu, dar tu cine esti? Si cum de esti asa mic?”, raspunse ea uitandu-se cu ochii mari la omuletul de pe umar. “ Eu sunt un ingeras. “ Ingerasul meu?!” “Unul dintre ei. Ai mai multi ingerasi. Unii sunt asa ca mine, altii sunt asa ca tine. Pe ăștia, asa oameni ca tine, o sa-i intalnesti mai tarziu. Nu ar fi trebuit sa ma vezi, dar după cum vezi si tu pe geam, noi, acolo sus, ne batem cu nori de zboara fulgi pana aici jos, la voi.” “ Pai….afara nu ninge cu zapada? Nu e adev...

Puncte mici și albe în mintea mea, îmi împânzesc visul complet planificat cu zile in sir, cu nopți în avans și momente din zi. Sunt picături de apa venite din lumea ta, stropi reci azvârliți din lumina spre mine ca sa se usuce și sa dispara pana sa se mai întoarcă înapoi la locul lor...în lumea ta. Sunt păreri ce nu isi au locul în cadrul tău festiv, sunt regrete uitate și lăsate la voia întâmplării, neîmpliniri care ma cuprind, curenți de aer ce îmi sufoca gândul...gândul curat către tine. Mireasma sufletului meu ce trăiește necontenit cu dorul de tine. Oare câte clepsidre trebuie sa sparg pentru a opri timpul? Cât de tare trebuie sa tip pentru a-i împiedică? Cât trebuie sa ma zbat pentru a schimba ceva? Câte lacrimi trebuie irosite pentru a ma asculta? Câte regrete sunt necesare pentru a te face sa înțelegi? Câte cuvinte-mi trebuiesc pentru a nu fi nevoita sa spun „rămas bun”? Câți ochi vor plânge? Câți se vor bucura? Câte dintre amintiri se vor uita? Ce va mai rămâne oare-n urma ta?...

Nu as crede ca suntem o națiune convinsa de boli sociale ce se tratează cu alcool, fără bisturiu și cu anestezice etnobotanice, de proveniență dubioasa. Saturația, ca acesta este termenul, scoate monștrii din noi, râul infam ce cuprinde sufletul, convingerile și atingerile noastre, de foști oameni de omenie. Exista uneori tratamente, eficace, dure, ce trebuiesc aplicate permanent, ca o rețetă strigat, luate picătură cu picătură. Primejdiile, neajunsurile și convingerile se tratează cu neînfricare. Chiar și în lumea asta, o alcoolica anonima, care nu-și mai poate bea curajul. Fiindcă și-a turnat deja în spirt, ca un bețiv dator, toate succesele, toate îmbinările, toate posibilitățile de reușită. De asta, unii dintre noi se poarta ca niște butoaie fără fund   iar alții ca niște bureți prăpădiți. N-ar fi rău totuși, sa închinăm un toast, în timpul petrecerii anilor și sa inauguram cârciuma sufletului, cu măcar trei pahare. Pentru ca, în alta viata, și cerșetor de-ai fost, nimeni nu s-...