Eu mint. Te mint!

Aproape tot 2010 - un an de care nu am cum să mă plâng. De ce as face-o? O să-l întreb intr-o seară, pe 31, cu un pahar de şampanie în mână: “bre anule, ai îmbătrânit, la fel şi eu. Numai că eu rămân, iar tu intri în istorie, dar cu ce?” Ştiu deja ce o să-mi răspundă. Mai întâi va face o reverenţă, îmi va spune că a fost unul dintre cei mai buni ani de până acum. Minte! Fac o paranteză, toţi anii se laudă astfel, toţi îşi încep discursul cu aceste cuvinte. Eu ştiu, însă, că nu-i aşa, sunt ani şi ani. Închid paranteza şi vă rog să nu mă pârâţi anului nou, îmi place să mai aud aceste cuvinte, sa revăd clipe, sa-l amân...
Uneori îmi vine sa mint, cu nonșalanță, despre copilăria mea care rămâne prinsa în timp, în locuri ce nu se pot revedea, ci doar adulmeca în memorie, alterate de vremuri, ce pare doar o minciuna gogonata... lucru real.
O simt în aer. Este copilăria mea, cea care trece pe lângă mine nemilos. O las să fugă. Ce treabă am cu ea? Vreau să cresc. Vreau să fiu puternic ca tata, vreau să fiu raţional a mama. Nu-mi doresc să fiu neajutorat ca surorile mele. Sunt convins: voi crește, matur, iar părinţii mei vor fi în continuare tineri. Îi ajung din urmă cu vârsta, vom fi prieteni şi împreună îi vom dădăci pe nepoți, căci ei rămân mici. Logica inversa îmi întoarce copilăria în fata ochilor, a doua zi, de Crăciun.
Totuși, intuiţia îmi spune că greşesc. Dacă nu opresc acum copilăria, totul se duce de râpă. În curând cele doua surori nu vor fi copii, iar părinţii… părinţii ştiu mai multe, dar îmi spun puţine. Ei au grijile lor de adulţi. Revelaţia asta nu apare din senin. Cum ar putea? Este Crăciunul. O zi foarte frumoasă de iarnă. În satul meu, pe uliţe - zăpadă. Atât de multă, încât, dimineaţa, înainte să plecăm cu colinda, aşteptăm consătenii temerari. Să meargă ei pe omătul puhav. Să lase ei urme. Noi vom călca fix în ele. Este mult mai uşor aşa, altfel înotăm.
 Noi suntem trei, o ceată de trei colindători. De regulă eu încep cu primele versuri, apoi continuă cea mijlocie, în final mezina. N-am colindat, niciodată, împreună! Tot de regulă eu ştiu colindul, micuțele pe sărite, dar învaţă pe parcurs. De ce colindăm? Eu am bani!  De ce ne afundăm picioarele în omătul moale? De ce îngheţăm ca nişte pui de bodaproste prin măhăli îndepărtate? Avem două motive: facem bani pentru o jucărie ce o dăruim şi, cred, ne distrăm. Cu mâna pe inimă vă spun - mai mare distracţie nu există. Am râs cum nu se putea, am hohotit din toţi plămânii, din toţi rărunchii. Cică mergem să vestim naşterea. Noi? Nişte împelițați care ar merita vreo două scatoalce? Eu unul as bea o țuică! Este Crăciunul, iar magia sărbătorii n-are margini. La fel şi copilăria, acolo, în urma cu multi ani!  Mergem pe lângă o casă: “intrăm aici?” întreabă mezina. “Nu, doar am stabilit - mergem doar la rude” îi tai macaroana mucosului. Care rude?  Ea nu şi nu. Mai încăpățânată să cauţi în tot satul. Le lăsăm să se facă de râs în curtea casei necunoscute. Le latră câinii, noi râdem după gard. Care noi?  Spune singur colindul, noi ne ţinem de burtă - încurcă la tot pasul cuvintele. Începe cu versul său, îşi dă seama că altfel suna colinda. Se blochează, începe din nou. Noi hăhăim deja căzuţi pe jos. Batem cu picioarele în zăpadă de atâta râs. Ea ne aude, dar continuă şi într-un final aduce versurile la un sfârşit chinuit. Mergem la rude. De data asta trebuie să fim serioşi. De unde? Râsul suprimat este mai haios decât orice râs. Spune două cuvinte şi se dezlănțuie. Suntem şi noi de vină. Pufnim, ne dăm ghionturi în spatele lor.  Un colind cu râsete este prea de tot. Ne simțim bine. In România?  Ne simţim foarte bine împreună. Ne-am distrat atât de grozav, încât pe mine mă loveşte: “astfel de momente sunt unice în viaţă”. Copilăriei i s-a făcut milă de mine? Mi-a deschis ochii la realitatea crudă: acest moment nu se va repeta! Am scuturat din cap. Revelaţia cum a venit, aşa a plecat. Cine să poată opri copilăria din fugă? Este iarna anului 2010, în plina criza economica, iar eu nu sunt decât un puştan care de-abia învaţă viaţa sa își depene niște amintiri uitate în podul viu al memoriei.