Gânduri în noapte

Sunt un trecător, uneori spartan, alteori banal si câteodată curtezan, prin lumea care trece prin faţa ochilor cu viteză amețitoare dar şi cu sacul plin de surprize, fel de fel. Sunt un pașnic al vorbelor, cutez cuvinte săgetătoare şi fapte după plac, fără să dau socoteală de ce mă desfășor printre mătăsurile unei alegeri ce-mi aduce muza calină şi plină de stele ce unduiesc în priviri cu înţelesuri tainice. N-am luat mult din viața mare si plină de toate. Poate doar prânzul bogat din pătulul în care ne-am culcat vijeliile. Ospăţul regesc din poiana iubirilor şi condițiile păstrării din slovele sacrificiului. Am luat pâlcuri de mentă verde, pene scuturate de pe porumbițe albe, cremoase. Ne-au rămas durerile unei nuci sparte sub călcâi, fărâme de scorțișoară în sânul nesătul să fie pleoapa sufletului. N-am luat mult din viața mare şi plina de toate. Poate doar surâsul daliilor, trezite in fereastra dimineții. Poate fisticul presărat ca un sidef pe abdomenul unei piersici, dezbrăcate de ...

In urma cu 2 zile am văzut la televizor o familie, mama și doi copii, care erau la marginea prăpastiei sociale, a demnității, a percepției real umane, un amestec de mila și îngrijorare care mi-a stârnit redefiniri de neputință, zgomotul mintii și scrâșnet de dinți. Cel mai mare dintre copii, un băiețel de 12 ani era capul familiei, bărbatul casei, mintea agera care aducea un pic de lumina pe chipul mamei, răvășită de griji și fără vedere de liman. Un copil adult, aproape bătrân, cu mușchi diform crescuți contra vârstei fragede și care avea ochii umezi la apariția oamenilor cu haine frumoase, pantofi și camera de filmat. Nici măcar un Kafka nu poate sa descrie ruperea de lume ce se derula în imaginile transmise din secolul 21, fără trucaje și fără cut-uri inutile. M-a cuprins o tăcere acerba! Stau, aici, în civilizația acestui secol și respir, aerul viciat al unei lumii fără limite. Respir printre atâția trădători de bătrânețe! Printre unchiași şi blendărăi, printre fosile care pufăie, ...

Acum câteva zile, cineva, de origine italiană, extirpat prin tărișoara asta care e tolerantă, îşi permitea să ne facă declarații de o penibilitate dusă la extrem.  Italianul nostru, cu tupeul binecunoscut de macaronar ce mugetă  într-o ţară care a beneficiat de planul Marshall, stigmatizează tara asta, pentru că îşi permite luxul de a spune lucruri unui popor prea tolerant - prea blând şi prea plin de hoți, pungași, impertinenți, cretini, sub umbrela unei cetățenii şi a mizeriei cognitive în care este obișnuit sa trăiască, cu sau fără nepoata unui Mussolini. Uneori nu pot sa nu mă întreb daca noi, ca popor cu nervii zdrențuiți si agasați până peste puteri, o să mai fim vreodată suma oamenilor care am fost sau care puteam fi. Indiferent daca emigrăm sau rămânem aici. N-o sa fac aici apologia știrilor în stil tabloid, nici a României cu doi ‘r’, nici a proastelor obiceiuri de care duduie tărișoara noastră. În general îmi doresc să vad mai degrabă partea frumoasă a ţării în care ...

Am fost apostrofat că abordez doar subiecte de suflet, inimă şi veşnică pomenire  -  a iubirilor neîmplinite sau tămăduitoare. Nici vorbă, doar am atins un subiect mic si important din marea de poveşti a lumii. Azi, zi de luni, am schimbat primul ac de macaz, fără a avea o ruta…dar cu o abordare mai aspră… Moca, pe gratis, totul acum si când vrem noi! Seamănă a dicton, seamănă a cercetare socială si, totuși, se întâmplă zilnic în viața noastră, ca o subspecie de adevăruri autocontrolate de entităţi care dispun de noi intr-o testare cosmică. Prea ne-am învăţat cu firescul murii în gura şi a perei mălăieţe in gura nătăfleţei. Prea avem impresia că ni se cuvin toate, ca o livadă dată în pârg ar trebui sa ni se aştearnă la picioare si,  cu puterea gândului nostru, tot fructul să ni se pogoare în paner, fără ca măcar să trebuiască să întindem mâna înspre. Prea ne trezim cu faţa la cearceaf zi de zi, în loc să urlăm de bucurie că ne-am trezit şi azi. Nimic nu este perfect. Nici...

Cu părere de rău, cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite, cu  o remușcare sau o căință va anunț ca nu regret. Nimic! Nu regret clipa când am sosit pe lume și nici nu o sa regret clipa când o sa părăsesc lumea. O sa regret doar ca am lăsat în urma oameni dragi, lucruri de preț și gândurile mele. Nu regret ca de multa vreme nu mai cred în oameni asa cum era pe vremuri. Regret ca nu mai sunt oamenii din acele vremuri. Nu regret drumul parcurs în viata, asa cum a fost el. Regret ca n-am avut timp sa fiu mai bun, mai calin, mai sensibil, mai om și mai viu în acest drum. Nu regret ca n-am întors oameni din drum. Regret ca nu le-am spus unde duce drumul. Si cel mai mare păcat a fost sa nu-mi pese. Nu regret ca am crezut minciuni sfruntate. Regret ca nu m-am ferit de toropeala lor care ma îndulcea. Si cel mai mare păcat a fost sa le colorez în roz, sa adorm cu ele. Nu regret ca oamenii sunt ipocriți. Regret ca nu pot repara...

Uneori preferăm izolarea ca o pedeapsă a tainelor făcute publice, a secretelor ce sunt știute de minim două persoane şi a rătăcirilor de liniște a minţii. Uneori ascundem viața în noi, ascundem  gândurile şi fugim în interioare reci din sufletul nostru. Uneori trăim fără noi, ancorați în lumii paralele, ancestrale, utopice. Nu pot trăi fără mine. Când am încercat sa o fac, m-ai uitat tot. Închis între maluri. Cu liniștea crustată de spinări încovoiate. Ce gem triste şi abandonate, în concubinaj cu ciomegele unui pasaj frânt. Nu pot trăi fără mine. Pentru că habar n-ai să mă iei de la capăt. Să mă repari. M-ai vaccina cu virusul schimbării, ca tu să rămâi alături de tine. Să nu atârn ca o bila neagră, de înghiţitura unui gât inflamat. Nu pot trăi fără mine. Atunci când tu decizi să uneşti distanţa cu vremea, eu sudez aşteptarea cu nimicuri. Preventiv, devin toxic, fără să sorb otrăvuri. Judec stăpânii de pe pământ, strâng oase de dor, arestez puterile nelegiuiţilor, impozitez dovezi...

Îmi simt atenția cuprinsă de vizitele incognito. Aceste derapaje în inconştientul meu, când te simt ca o umbră care se teme de răsărit, ca un vultur în apus de soare, ca o ultimă speranţă în a-mi atrage atenţia la tine, fără însă să te ştiu. Te simt, nu ai pace, te frământă lucruri vechi şi noi, apăsătoarea  linişte din camera ta, dintre pereţii goi, dintre zidurile fără suflet,  îţi oferă speranţă fără curaj, imbold de vizită. Eşti cea mai mută prietenă a mea. Citat de politeţe, iubită amantă a tăcerii. Te strecori pe neobservate sa mă  încerci cu lăţimea unui deget. Te iscăleşti tiptil pe paşii mei, pe care îi învârţi, îi joci, îi seceri. Eşti o egoistă care plânge plantele în momentul tăierii, dar care poarta mănuşi când împunge acul la cusut. Eşti expresia cinstită ce reproduce în glas sau gând poveştile mele fugare. Te văd când vii, sunt trist când pleci. Te simt ordonându-mă pe litere, îngânând duhul verii, mirosindu-mi coregrafia. Ca pe o sursă de hrană, neglijată ...

Uneori nebunia are o sursă mai ascunsă decât viața însăşi. Uneori mă gândesc că nebunii au o lume perfectă, dreaptă, iar contingentele lor sunt un arc de vreme şi un etalon al celor ce-şi spun fără sa clipească, sănătoşi! Uneori sunt saturat de normalitate, de reguli, de vremuri echidistante şi de tumultul surd al zilelor. Alteori sunt sătul de viață normală, obișnuită, viață care ascunde viața. N-am să las viața să-si vadă de viață. Nu am nevoie de toate normalele îmbrâncite de doruri neconsumate. N-am să mai deschid lumea fabuloasă. Închisă de o zăpăcită ce-şi pierde ridul în drum spre marea ei iubire. N-am să mai lupt cu eminentele despărțiri distinse. Şi nu-mi folosește la nimic să tapisez iluziile cu o cămaşă de forță. Furat de pe o sonată zburdalnică, ajunsă bufonul cumpătului lipsă. Nu văd de ce aş mai calcula temperatura ţicnitei care mă strânge în braţe, când limitele ei zvăpăiate sunt groaznic de tulburătoare. Dese, importante, needucate, nestăvilite. Cine numără înapoi, când...

Spune viața! Spunem viața si ne gândim ca este o etapa, o părticica din noi, o clipa de univers şi un dram de energie a lumii. Spunem viață , o sinteză a proceselor  biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele, care organizează lumea între viu şi amorf, între mișcare şi static, între angrenare şi agregare. Alcătuim fraze, de viață, despre timpul nostru, așa cum ne prindem în roata lui, a noastră. Viața noastră ar fi perfectă, dacă cei ce-o trăiesc nu s-ar crede atât de perfecți. În viața ta, labirinturile sunt biruite de călăuze cu cipici, când crezi mai tare ca încâlciturile te tranşează. În viața ta n-au loc cutii pentru antren la întuneric, când ea e-o banda lungă, pe care mergi drept ori te simţi îngust. În viaţa ta n-are importanţă cât de bogat sau sărac e cel te coase cu vorbe de alin. Căci, fără goblenul lui ai rade ca un bogat sărac, neştiind că fericirea există cu minusul ei de şedere. În viaţa ta, scoţi limba înspre şansă, strângi dinţii pentru do...

În zorii zile, cu pași mărunți, petreci cu piciorul câmpul umed de rouă. Mireasma fragedă iți umple narile, vântul călduţ iți alina gândurile şi păşeşti cu grijă, fără să deranjezi bondarii aurii care îşi caută locul de umbră pentru ziua ce urmează..  de toridă. Nu-i un câmp de grâu, nici măcar de trifoi, nici cumva câmpul mintii frânte de lumina dimineții, ci doar un câmp, cu cineva ce scrutează zarea, simțind că natura îl cuprinde, discret, în ambient. Cineva a cucerit un câmp de lavandă. Şi l-a chitit ca pe o eșarfă deșirată. În podul unor amintiri împăiate c-o rețetă indiscretă... La fel de indiscretă ca flacăra unei brichete ce se face nevăzută la tusea unui vântișor. Fir cu fir, într-un albastru violet de mare înfrântă. Pe scândurile ademenite de fenolul trufaș, picurau întruna mugurași crocanți. Strivind mereu firele sfidătoare ale luminii cărunte. Instigând la clătirea coșurilor de nuiele, la spargerea nucilor nărăvaşe. Scrijelite de butucii rașchetați de tăişul anilor, stă...

Diferențele, prin asemănare, au aroma aceea care ne aduc în minte ca ne cunoaștem de veacuri, ca ne știm foarte bine fiecare gest, fiecare atingere, fiecare lacrima și fiecare oftat, semn al aducerilor aminte a unor liniare treceri prin arborii verzi ai mintii. Noi. Doi pantofi diferiți, împletiți cu șireturi. Diferența dintre mine și tine nu e de un an. Intre noi, stau toți anii în care nu ne-am știut. Tu. O salcie mlădioasă. Eu. Un înfrigurat ce detesta asprul. Tu. Un un fruct din paradis, parfumat. Eu, o nuca, tare, de cocos. Noi, o salata de fructe, rece, exotica. Noi doi. Niște bărci nelăcuite, ce plutesc pe sclipirile de valuri în răsăritul lunii. Restul, o șampanie ce nu s-a spart pentru noroc. Împreună, o sclipire cu vârful răsturnat,  aproape ca o cupa roșie. Eu, un murmur puțin surd. Tu, o fraza neterminata. Noi, un vers de imn. Noi doi, o șarlotă de afine. Tu, zahar vanilat. Eu, gălbenuș crud. Restul, o rețetă la minut.  Eu cravata fără nod. Tu, o agrafa argintata. ...