Incotro?

In urma cu 2 zile am văzut la televizor o familie, mama și doi copii, care erau la marginea prăpastiei sociale, a demnității, a percepției real umane, un amestec de mila și îngrijorare care mi-a stârnit redefiniri de neputință, zgomotul mintii și scrâșnet de dinți. Cel mai mare dintre copii, un băiețel de 12 ani era capul familiei, bărbatul casei, mintea agera care aducea un pic de lumina pe chipul mamei, răvășită de griji și fără vedere de liman. Un copil adult, aproape bătrân, cu mușchi diform crescuți contra vârstei fragede și care avea ochii umezi la apariția oamenilor cu haine frumoase, pantofi și camera de filmat. Nici măcar un Kafka nu poate sa descrie ruperea de lume ce se derula în imaginile transmise din secolul 21, fără trucaje și fără cut-uri inutile. M-a cuprins o tăcere acerba! Stau, aici, în civilizația acestui secol și respir, aerul viciat al unei lumii fără limite.
Respir printre atâția trădători de bătrânețe! Printre unchiași şi blendărăi, printre fosile care pufăie, după ce sorb frăgezimea nevinovaţilor. Le pipăi feţişoarele nemutilate, clare ca lacrima viţei de vie. Căci nu costă nimic să mângâi pe furiş vioiciunea, care ca orice altă sprinteneală se hodorogeşte pe drum. Mă mint ca orice mincinos care se vrea convingător că lumea nu e trecută de vremea măritișului. Că mă uit în ochii nesurpați ai unor copii şi nu știu să citesc alfabetul neputinței. Dar când acolo, văd candele tinere cu siluete delicate, care pe sub pielea focului se războiesc cu junghiul. Simt copii sticloşi ridaţi prematur, care s-au proptit de false maturități. Văd fantome care bântuie flămânde bunătatea şi curățenia. Văd hoţi unşi eroi, simt cum finețea obrazului se ondulează, stoarsă de spiritul dreptăţii. Respir printre babalâci. Care n-au ani câte păcate. Care n-au remușcări câte greșeli. Respir printre farsori care injectează realitatea. Pe ei îi mângâi zilnic şi îi văd copii. Pe acei șarlatani pricepuţi care habar n-au să trăiască, fiindcă sunt ocupaţi să fure trăirea altora. Pe acei impostori camuflaţi în veşti bune, care păcălesc atât de bine foamea, nevoia de siguranță. Respir printre martalogi cu trupuri obeze şi dezbrăcate de credință. Mângâi cu mâini curate versiuni umane contrafăcute. Xeroxate şi expediate într-o lume care plânge după copii adevărați. După altă foaie, alt caiet. După limpezime, şi-altă inocență. Nu știu unde sunt copiii lumii mele. Dacă se nasc tineri sau direct bătrâni. Sau dacă ultima lor lecţie e tocmai aceea despre cum să mori tânăr, când te-ai născut moșneag, printre oameni! Crunt, rece, sfidător al legilor contemporane!