Arome
În zorii zile, cu pași mărunți, petreci cu piciorul câmpul umed de rouă. Mireasma fragedă iți umple narile, vântul călduţ iți alina gândurile şi păşeşti cu grijă, fără să deranjezi bondarii aurii care îşi caută locul de umbră pentru ziua ce urmează.. de toridă. Nu-i un câmp de grâu, nici măcar de trifoi, nici cumva câmpul mintii frânte de lumina dimineții, ci doar un câmp, cu cineva ce scrutează zarea, simțind că natura îl cuprinde, discret, în ambient.
Cineva a cucerit un câmp de lavandă. Şi l-a chitit ca pe o eșarfă deșirată. În podul unor amintiri împăiate c-o rețetă indiscretă... La fel de indiscretă ca flacăra unei brichete ce se face nevăzută la tusea unui vântișor. Fir cu fir, într-un albastru violet de mare înfrântă. Pe scândurile ademenite de fenolul trufaș, picurau întruna mugurași crocanți. Strivind mereu firele sfidătoare ale luminii cărunte. Instigând la clătirea coșurilor de nuiele, la spargerea nucilor nărăvaşe. Scrijelite de butucii rașchetați de tăişul anilor, stăteau litere. Litere zgârmate de voința unui briceag, de coltul unei unghiere la îndemână. Cândva, ei se vor întoarce. Pot să moară de doua ori, trăind prima noapte. Pot să moară tot timpul, căci de acolo se ridica cenușa. Ziare bucățite şi vechituri ce așteaptă incinerarea în sudorile pătate de praf, aţâţate de fierbințeala unei alte pasiuni. Dar altă lampă nu mai arde. Şi miroase ca cea mai nobilă mâncare a naturii. Şi nimic ca lavanda nepredată volatilizării banale. Răvaşele înscrumate încă mai poarta scrisul peniței, fanatica a iubirii. O poezie simplă, jefuită de înstrăinare şi-a făcut cuib sub ochii mei. Ca şi când o fostă fremătare lirică şi-a dat sufletul pe jos şi s-a trezit la semnalul pasărilor ce se răstesc la dimineață. Poate ții lavanda sub o pernă, sub o bluză, sub o cutie de bijuterii. Sau poate o lași cicatrice unei cărţi. Poate iți e şi ție, din când în când, cârja cu care înaintezi în amorul adâncit în somn. M-am trezit din reverie când borcanul cu dulceață de gogonele s-a spart. Când funia de ceapă s-a desprins de grinda bătrână, când sacii cârpiţi s-au răsturnat în jur. Când geamul rotund s-a crăpat de dor. Când doi pui născuți din pisică albă au mieunat în așteptarea îndrăgostiţilor fugari. Am încuiat podul cu lavandă. Si am pitit “dezlegarea” pe aproape. Căci cuceritorii câmpului de lavandă s-or închina cu candoare, din nou, primilor fiori. Primelor pierderi. Primei poezii. Primei supuneri. Şi primului parfum. De lavandă răpită.
Aroma, strecurată în jurul tău, lavanda care e călcată cu piciorul şi care-mi aruncă aromele de dimineață, parfum şi amăgire…
Cineva a cucerit un câmp de lavandă. Şi l-a chitit ca pe o eșarfă deșirată. În podul unor amintiri împăiate c-o rețetă indiscretă... La fel de indiscretă ca flacăra unei brichete ce se face nevăzută la tusea unui vântișor. Fir cu fir, într-un albastru violet de mare înfrântă. Pe scândurile ademenite de fenolul trufaș, picurau întruna mugurași crocanți. Strivind mereu firele sfidătoare ale luminii cărunte. Instigând la clătirea coșurilor de nuiele, la spargerea nucilor nărăvaşe. Scrijelite de butucii rașchetați de tăişul anilor, stăteau litere. Litere zgârmate de voința unui briceag, de coltul unei unghiere la îndemână. Cândva, ei se vor întoarce. Pot să moară de doua ori, trăind prima noapte. Pot să moară tot timpul, căci de acolo se ridica cenușa. Ziare bucățite şi vechituri ce așteaptă incinerarea în sudorile pătate de praf, aţâţate de fierbințeala unei alte pasiuni. Dar altă lampă nu mai arde. Şi miroase ca cea mai nobilă mâncare a naturii. Şi nimic ca lavanda nepredată volatilizării banale. Răvaşele înscrumate încă mai poarta scrisul peniței, fanatica a iubirii. O poezie simplă, jefuită de înstrăinare şi-a făcut cuib sub ochii mei. Ca şi când o fostă fremătare lirică şi-a dat sufletul pe jos şi s-a trezit la semnalul pasărilor ce se răstesc la dimineață. Poate ții lavanda sub o pernă, sub o bluză, sub o cutie de bijuterii. Sau poate o lași cicatrice unei cărţi. Poate iți e şi ție, din când în când, cârja cu care înaintezi în amorul adâncit în somn. M-am trezit din reverie când borcanul cu dulceață de gogonele s-a spart. Când funia de ceapă s-a desprins de grinda bătrână, când sacii cârpiţi s-au răsturnat în jur. Când geamul rotund s-a crăpat de dor. Când doi pui născuți din pisică albă au mieunat în așteptarea îndrăgostiţilor fugari. Am încuiat podul cu lavandă. Si am pitit “dezlegarea” pe aproape. Căci cuceritorii câmpului de lavandă s-or închina cu candoare, din nou, primilor fiori. Primelor pierderi. Primei poezii. Primei supuneri. Şi primului parfum. De lavandă răpită.
Aroma, strecurată în jurul tău, lavanda care e călcată cu piciorul şi care-mi aruncă aromele de dimineață, parfum şi amăgire…
Comentarii
Trimiteți un comentariu