Gânduri în noapte

Pământul de sub noi nu ne mai rabdă! Pământul de sub noi ne-a uitat așa cum am uitat și noi de glie, de reguli, de povețele bătrânilor și de privighetoarea din ogor. Pământul de sub boi, sau noi, crește acum hypermarket-uri, crește tâțe și pantaloni în talie ce fac dansuri macabre lângă un boșorog din vest sau învață tinerii să jefuiască și să arunce pământul asta sfânt într-o epocă, unde pământul este doar un suport și nimic mai mult. Pământul ăsta nu mai e sfânt, nu mai e darnic de roade și, mai nou, nu poate crește nici măcar mâncarea saracului, cartoful! Pământul rabdă și tace, pământul ne rabdă până cănd o să se scuture de noi toți și o să ne lase de izbeliște așa cum noi l-am părăsit fără să-i cerem voie și bună socoteală! Suntem fără glie și pribegim la porți, ca vânzători de pămănt și datini, fără noimă, fără direcție, mușcând semeni precum câinii turbați fără stăpân și omorând bătrânii precum o muscă ce ne bâzâie diminețile terne și fără de căpătâi! Ai cui suntem? Unde mergem,...

Refuz să cedez. Refuz să reprezint majoritatea, pentru ca nu ei mă reprezinta ci eu sunt reprezentantul lor, pata de culoare sau nebunul ce spune direct ce alții gândesc sau spun cu vocea tremurata sa nu cumva sa ai impresia ca nu sunt circumcis mental... Mă uit la trecutul meu și sunt mulțumit cu toate lucrurile care le-am realizat. Le-am visat, le-am plănuit și apoi le-am realizat. Cu încăpățânare, pentru a-mi dovedi ca sunt în stare, pentru clipa aia de mulțumire care o ai când știi ca ai reușit. Mă uit la o parte dintre amicii mei, cum rămân perplecși pentru ca îmi pot permite schimbări de ritm, gen sau gama. Ma uit la schimbările din jurul meu și intuiesc ca lumea se adaptează sau dispare, dizidenta fiind acum o porcărie universala inexistenta o data cu apariția internetului. Pot privi oamenii, sa ma bucur de prezenta lor, stările sunt transmisibile și pot aduce o stare de bine cu atitudinea mea. Pot face nonșalant complimente, atunci când observ ca și-au acordat timp pentru a fi ...

TUlburarea mintii, parodia zilelor moderne sta sa ofere spectacolul vieții printre mucegaiuri calde de lumina a nopții! TUrmentam o zi întreagă după lucruri mărunte, ne regăsim când soarele își duce bătălia în alte zări, cu pași calzi călăuziți de luna ne îndreptăm spre casa și ne regăsim în noi doruri tainice de tulburare sângerie a pactului cu inima de leu! TUpeul unui sex de cuvinte ne atinge în adieri coapsele frăgezite de frigul mâinilor plimbate tremurat pe corp, noi cosmopoliți orașului medieval de tăcut, ne regăsim în așternuturi și ne păzim trupurile de lupta nopții cu timpul ce fuge spre ziua zilelor amintiri de clipe. TUmult, clipe, tu unde fugi cu nopțile mele și de ce mereu ești aici atunci când nu te vreau și prefer liniștea respirației tale, sacadata în acorduri ample pline de faima tensiunii în pupila aurului din cleștar? TUnet, de ce obosit sub truda zilei îmi alungi somnul și îmi spui sa te iubesc, când uneori ma las cuprins în jocul tău, iar în degetele tale e cuprin...

Limitele umane. M-am întrebat ce resorturi interne pun limite în aptitudini, reacții, doleanțe, vise, cunoaștere sau depășirea acestor limite, chiar și fizice. Exista un mediu de protecție, o supapa de urgenta sau mentalul alterează voința?! Este vechea dilema a omului din mine, pana unde merge depășirea forțelor, care e limita care face trecerea de la înfrângere sau victorie, de la succes la insucces, de la rezultate la ineficienta, de la sus la jos? Nu vorbesc despre putere fizica, nu-mi plac steroizii și acolo exista limitări conceptuale sau pragmatice aplicate, as dori mai degrabă o extrapolare în sfera legăturilor umane, amoroase, profesionale și sentimentale. Este lesne de înțeles (!?) ca trebuie mereu sa vrem mai mult, însă când te oprești ca sa nu te simți pustiit în lupta cu sine, când spui gata - e prea mult, sau când spui mai pot, mai vreau, mai fac, atunci îți depășești condiția? Poate e prea dimineață pentru elucidarea unui gând ce îmi străjuie în minte și, recunosc, ca nu...

Viata ca o curva, bătrână, depravata, culeasa dintr-o bodega cu podea de lemn și clienți prinși în timp și agățați de pahare cu băuturi puturoase. Viata într-o dimineață rece îmi spărgea capul așezat pe o perna sprijinit și ascuns după mâini, și cu o voce sparta îmi striga ca-i dimineață, iar eu încerc sa ma adun dintre ungherele camerei dormitor și ma arunc în strada cu  mult prea multa lumina pentru un hoinar prost îmbătat de noapte și obsedat de zi. Viata, după doua buze sfrijite de un ruj prost și câțiva dinți galbeni, îmi arunca injurii și îmi cerșește încă o zi. După viata ma mint ca un prost, nu contează cu cine te culci, contează lângă cine te trezești dimineața-n viata, și-mi alung singurătatea prelungita cu fațade umane vopsite în ani trecuți, scăldate în zâmbetele false și mulțumirile mici de viata -  o epava umana ce ma privește dimineața în oglinda iar eu ii zâmbesc hoinar sufletului din ea și o șterg cu mana oglinda invadata de aburi sa ma vad peste ani îmbătrâni...

Sincer vorbind, noi toți greșim din când în când. Fiecare dintre noi are ciudățeniile lui, ce pot fi supărătoare și momente neplăcute când nu suntem bine primiți în preajma altora. Oamenii care aleg sa meargă pe drumul drept își recunosc propria umanitate, știu ca trebuie sa ofere iertare și, ca urmare, aceasta iertare va fi acordata și altora. In timpul Războiului Civil, Generalul Confederat W.H.C. Whiting era invidios pe rivalul sau, Generalul E. Lee. In consecință, Whiting a răspândit zvonuri răutăcioase despre Lee, încercând astfel sa-i murdărească caracterul. Lee, a avut oportunitatea să-și ia revanșa. Jefferson Davis, Președintele Confederației, se gândea sa-l promoveze pe Whiting și a cerut opinia lui Lee cu privire la general. Fără sa ezite, Lee l-a susținut și l-a recomandat pe Whiting. Funcționarii care au fost martori la discuție au rămas uimiți. In cele din urma, unul dintre ei l-a întrebat pe Lee dacă a uitat de tot ceea ce a bârfit Whiting despre el. „Am înțeles ca Președ...

În toţi aceşti ani, pe care i-aş pierde fără regrete la ruleta nebunilor liberi, însetat într-un ocean de nelinişte, îndopat cu noroiul tristeţii, singur, înmomântat într-un maldăr de cuvinte emise de entități carbogazoase slinoase, ce-mi stau pe creier, ca o mătreaţă, în sângele meu s-a infiltrat veninul cobrei mereu la pândă, gata să-mi atingă nervul liric, dar să și trântesc cu hidra de pământ, animalică ca o catacombâ lichidă ascunsă în penumbra istoriei. Simt că acest venin dospeşte şi mă transformă si că devin pe zic ce trece un homo erectus reptilian şi că în curând am să debarc din buna simțire. De multe ori mă simt ca într-un vis, deasupra vieţii sau dedesubtul ei, aruncat în afara propriei existenţe, vremelnic spectator al acestei piese de neînţeles, o esență de rahat plămădit cu truda unor mâncatori de profesie. Fascinat privesc totul, nu mai ating decât ce vreau, nu mai văd decât ce-mi place, citesc în cartea timpului doar pasajele tinereţii, unde lumea era lume, dar ce...

Caietul meu, prietenul meu, confidentul meu, el, hârtia, el care nu-mi lipsește de la capătul patului, a ajuns la sa fie plin pana la jumătate cu litere înșirate. Litere, cuvinte adunate, căutate, ce au povesti de spus si care-mi compun universul mut al eului meu. Este un caiet legat în piele, neagra, cu filele aurite pe top, cu semn de fila, un caiet jurnal, din hârtie adevărată. Poți sa filezi paginile, poți sa-l răsfoiești, poți sa-l citești la lumina unei lumânări ce pâlpâie după respirația și bătăile inimi, fără sa ai grija unei pene, de curent. Caietul meu jurnal este special, a adunat în timp experiente, a memorat evenimente, stări, patimi, furii, zile și nopți, treceri ale timpului scrise intre pagini. Trebuie sa recunosc ca sunt un pic îngrijorat, am ajuns la jumătate si ma gândesc dacă-mi ajung toate filele. Sau dacă nu cumva sunt prea multe. As mai cumpăra unul, mai mic, de rezerva, în caz ca am sa completez totul și nu mai rămân pagini albe sau am sa las măcar ultima pagina...

Obsesia când ești obsesiv, un cadou al oamenilor mărunți, un patefon al supra-eului, demolator al imaginii, ce se dorește de împrumut... Dacă întrebi un doctor – sau un specialist într-ale creierului și minților, în general – o sa afli ca aproape nimeni nu-i sănătos la cap. Studiile americane, dar și altele, mai puțin imperialiste, susțin ca noua oameni din zece au ceva la cutiuță, însă constrângerile sociale ii educa din mers, le pun căpăstru la timp. Inițial, concluzia mi s-a părut trasa de par, dar pe urma am început sa casc ochii în jur. După ce-am citit și-am auzit toate evaluările, am început sa-mi pun problema foarte serios în ce măsură eu și cei dragi mie lucram la turație normala. In US, era la moda sa fii obsessive-compulsive, adică genul ala gingaș care tine șosetele din piciorul drept într-un sertar și desuuri în alt sertar, care nu poate dormi dacă-si aduce aminte ca în baie a rămas periuța de dinți cu perii spre cada, când normal e sa stea cu perii spre oglinda, oameni ca...

Știu ca n-am niciun drept sa va stric cheful de citit, dar odată și odată trebuia sa aflați: echilibrul echidistantei e o ficțiune, o escrocherie spirituala. Nu exista lume dreapta sau legea compensației, asa cum nădăjduim toți, de fiecare data când viata ne caftește peste ceafa noastră cam prea expusa, iar noi amenințăm, cu pumnul ghem: Lasă ca vine și vremea mea!. Ei, aflați ca e foarte posibil ca vremea noastră sa nu vina niciodată. Dacă iubirea și fericirea ar fi la fel de certe ca și moartea, am sta ca o cloșcă pe cuibar și-am aștepta, nu-i asa, sa ne vina rândul la huzur și la gândacul de aur. Doar ca norocul nu e aprioric. Dacă faci zece Revelioane singur printre toți împerecheații și îndrăgostiții și fericiții, nu înseamnă ca viata va rezerva și pentru tine un logodnic ascuns pe raftul de sus al dulapului, ca pe un borcan de dulceață. De fiecare data când cădem grămadă în fund, pe imașul utopiilor,  atunci când folosim arme neconvenționale, ne între...

Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăznești să vorbești totul cum vorbești cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n-ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s-o înduri fără cineva care s-o suporte şi mai greu decât tine.” Cicero. In câteva cazuri, rare, am fost avertizat ca practic o prietenie de fațadă, ca ofer o imagine dura și ca în cazul unor ruperi, e mai nostim sa am critici - ei își spun pertinenți, decât sa stau la masa tăcerii citind ultime gânduri de intenție. Dragilor, prietenia se simte! Nu este un produs industrializat ca Valentine Day, de exemplu. Prietenia nu este o știință, ea nu are o metoda după care sa funcționeze, prietenia este însă credință, trăirea simpla și naturala a unei atracții iar nașterea ei se petrece întotdeauna fără nici o condiție ajungând doar bucuria de a fi alături și de a împărtăși unul cu altul icoana chipului sufletului tău. Prietenia este un dar pe care singur ț...

Hai sa inauguram cârciumă sufletului, muritorule, cu măcar trei paharele. Pentru ca, în alta viata, și curva de-ai fost, nimeni nu s-a indurat cu o cupa de curaj. Deși toți ti-au cerut dovada rezistentei la injurii și golănie, nu ai plâns după sticla în care s-a sufocat durerea dusa pana la capăt. Oricât de nedrept ar fi, un pahar ți se cuvine. Măcar pentru momentele în care ramai un biet strângător de impozite de pe urma unor șarle bipede. Îți trebuie alt pahar pentru mincinoșii păduchioși din viata ta, care știu demult ca soarta trage bilete numerotate,dând dreptul posesorilor la premii ori ghinioane. Îți trebuie un pahar de curaj sa poți sa scuipi, în ochi, fără ezitare. Care la ananghie sa se prefacă într-o carafa, de care sa te ții, cu rugăciunea-n gând. Si, poate, într-o zi, când ultimul strop va sta să-ți piste crăpătura buzelor, sa spui povesti pentru o gașcă de fricoși. Știi ca destinul te servește conștiincios în propria-i bodega. In funcție de vreme, ti-aduce și plocoane și ...

Zilele curg, anevoios sau nu, într-o înșiruire de ieri și azi, azi ce devine ieri și ieri ce devine un sir lung, cat o viata. Si, uneori, zilele sunt lungi, anevoioasa și abia aștepți ca azi sa fie ieri. In prima zi de azi a omenirii nu a exista ieri, și la sfârșitul lumii nu o sa mai existe mâine. Înainte de ieri, n-a existat o zi întreagă și nici ceva de fiecare zi. Poate doar o sintagma, un calcul și ziua cuiva. Înainte de ieri a existat un veșnic de zile. Ale mele, ale tinereții, ale aniversarilor, ale bucuriilor. Si uite-asa cel mai apropiat dintre trecuturi ne pune zilele în mana, dar nu și memoria de a număra lucrurile ce le-au făcut mai bune. Înainte de ieri cred ca am mâncat fără sa vreau zilele cuiva, neștiind ca-s numărate, iar mâine îmi mănâncă mie cineva, știind ca nu știu cate mai sunt și doar cate au trecut. Înainte de ieri m-am dus la zile mari și-am chefuit fără chef. Înainte de ieri mi-am prins mâinile înșiruite în sertare, scotocind după viitor, oricare ar fi el și o...

Sunt un călător, ce parcurg o călătorie prin viata, pe o sinusoida care nu este un tipar, asa cum sociologii încearcă sa ne lămurească despre traiectoria prin viata. O sinusoidă care, fără calcule matematice, pleacă de la punctual zero, nașterea cu durerile facerii, apoi are o amplitudine uneori constanta și lățime variabila. O călătorie ce are un prag crescător, unde creșterile sunt logaritmice, la fel și căderile, însă o sinusoida ce se ridica pe o linie imaginara ce e greu de văzut spre final, dar care pleacă de la zero și creste, creste, pana într-o zi, în stația finala, unde numai sufletul rămâne sa călătorească. O călătorie de viata este o experienta unica, unde petreci zile însorite, săptămâni friguroase și aștepți primăveri ce îți dezmorțesc simțurile, un ciclu de stări ce aduc a anotimpuri de viata. Călătoriile ne dezmorțesc din brate ocrotitoare și ne reconstruiesc ca pe un acoperiș peste chipuri noi, locuri neștiute. Ne solidifica peste dorințe sădite în sere urbane, ne înno...

Nu vreau sa am prelegeri despre viata și totuși, eu, îmi spun mereu ca măsura tuturor condițiilor mele sunt un amalgam de stări firești, ce ma definesc. Eu nu vreau sa masor mai mult decat conditia intima a necunoscutilor care se tin departe de sarada mascatilor cu roluri negative. Eu vreau sa fiu blatul unui pian care nu zice nici pís si un ciob de epoca medievala ce rade cu toti dintii la o felie de soare. Daca am timp, vreau sa fiu o banda desenata de un taran genial din vârful munților si o jumatate de creta alba ordinara, anonima pe asfalt. Eu nu vreau sa traiesc mai mult decat misiunile pe care Dumnezeu mi le-a dat si care sunt puse la îndoială de privitori. Pentru ca nu-i deloc elegant ca tu, doamna, ca tu, domnule sa iti alergi tonul delicat pentru a ma surprinde după program, cand luminile se sting. Eu vreau sa fiu o promisiune arestata, gustul mancarii si confesiunea aflata in grija unui marjodom cu experienta. Eu vreau sa fiu un buletin pierdut in Bucuresti si gratia unui le...

Lume îngândurată, aleasa sa fie corijenta la drepturile fundamentale, însă snoaba intre pereții de beton ai unor blocuri ce conțin o parte din istoria nociva a acestui neam, lume a acestui mileniu, cu 3 generații ratate pentru o cauza mai buna a urmașilor. Fragmente din istoria unei nații care își sufoca dreptul la civilizație, prin dreptul la libera circulație, a pârloagelor ce arata ca în 1907 și lipsei de carisma a celor ce fura voturi cu salam și tricouri polo. Zâmbim tâmp și aruncam angoasele în virtual, rușinându-ne în real sa ieșim asa - dezgoliți de suflet, de viata, de cultura, de prietenie, de bunăvoință, cu sudoarea balele din coltul gurii curgând și ochii bulbucați de invidie pe vorbitorul de limba materna și miros de roman lipit de glie. Vorbele-mi aluneca din viscerala invidie pe lanțurile timpurilor noastre si-mi cuprind nervii intr-o amorțeală mortala. Amorțeala unei națiuni de mămăligari!