Legea unor compensații...

Știu ca n-am niciun drept sa va stric cheful de citit, dar odată și odată trebuia sa aflați: echilibrul echidistantei e o ficțiune, o escrocherie spirituala. Nu exista lume dreapta sau legea compensației, asa cum nădăjduim toți, de fiecare data când viata ne caftește peste ceafa noastră cam prea expusa, iar noi amenințăm, cu pumnul ghem: Lasă ca vine și vremea mea!. Ei, aflați ca e foarte posibil ca vremea noastră sa nu vina niciodată. Dacă iubirea și fericirea ar fi la fel de certe ca și moartea, am sta ca o cloșcă pe cuibar și-am aștepta, nu-i asa, sa ne vina rândul la huzur și la gândacul de aur. Doar ca norocul nu e aprioric. Dacă faci zece Revelioane singur printre toți împerecheații și îndrăgostiții și fericiții, nu înseamnă ca viata va rezerva și pentru tine un logodnic ascuns pe raftul de sus al dulapului, ca pe un borcan de dulceață. De fiecare data când cădem grămadă în fund, pe imașul utopiilor,  atunci când folosim arme neconvenționale, ne întremăm la gândul ca universul ne va deconta suspinele și ne va trimite, fie și către amurgul vieții, iubirea perfecta, banii perfecți, copiii perfecți, sau reabilitarea și dreptul de a profesa ce credem ca ne pricepem, ca realitatea… Nu. Știu vieți, adică niște finite fără busola, care au bolit de la un capăt la altul. Dacă nu era una, era alta – sau toate la un loc. Sunt oameni care au dat din iad în foc și din rug în spini. Oricât au așteptat o indexare a șansei, nu s-au ales decât cu reeditări ale scatoalcelor unei existente obraznic de nedrepte. Si asta datorita faptului ca lungul nasului și oglinda sunt doar noțiuni… După cum exista și exemplare umane cărora nu li se înfundă niciodată. Te uiți ca le merge totul din plin și gogonezi ochii la cer, zbierând la toate entitățile, ordonând sa ți se-aduca imediat condica de sugestii și reclamații. Poți să-ți tocești plaivazul scriind acatiste și rugăciuni. Dacă nu transpiri sa le traduci în limbaj fizic, te alegi doar cu caligrafia tragica a unor visuri infecunde.  Si asta pentru cat u crezi ca le cunoști, le poți ordona sau face dresaj de companie… Il imploram pe Dumnezeu, în cele mai ciudate și blasfemice contexte, sa îndrepte scripeții și vasele comunicante, sa ne dea și noua ce le-a dat altora. Ce eroare splendida și tragica! Dumnezeu ne-a dat, în fond, cel mai util și complex dar: liberul arbitru. Dar multi dintre noi nici n-am despachetat cadoul, l-am scuturat, am văzut ca e cam ușor și l-am dat la o parte. Știu, unii se nasc mai frumoși, mai bogați, mai sănătoși. Dar dincolo de cruzimile astea, noroacele și ghinioanele noastre depind, în mare măsura, de noi și de mințile noastre. In afara de marile catastrofe și lugubrele boli - care țin de niște legi neștiute și pe care le vom decodifica, probabil, în alte vieți - avem o puzderie de necazuri cărora le-am semnat cu buna știința controlul tehnic de calitate.  Cheltuim impulsiv și apoi bâzâim în fata portofelului nud, indecent. Iubim cu obstinație același gen de oameni incompatibili cu noi. Bine ca nu se mai poarta pernele din fulgi de găină, sau pene, care miroseau a ferma plouata, când le îmbibau de lacrimi. Acum, în pernele astea de burete acrylic, puteți sa bociți fără limita, cred ca au și termostat pentru inima încinsă de doruri și disperări majore. Răbdăm, facem concesii stupide, ne încăpățânăm, așteptăm cu anii, facem abstracție de propria natura, ne agățăm de cele mai fantasmagorice povesti de iubire - pentru ca suna al dracului de bine, pentru ca avem nevoie de dulcele asta fondant-vanilat, de promisiunile astea incandescente sau murdare de amor. Lava arata splendid, dar arde fatal. Iată un ciob de fizica elementara care nu reușește sa ne intre-n căpățâni, oricât am ferfeniți cartea. Nu exista echilibru, compensație, egalitate. Exista numai urechi bune, care aud semnalul de trezire, și urechi proaste, care nu vor sa știe și sa afle, vor doar sa tragă la nesfârșit de o idee și de-o dragoste, într-o surzenie totala. Exista oameni care realizează imediat ca lucrurile trebuie schimbate radical, după cum exista alții care cred ca a fi consecvent și îndârjit este egal cu a fi învingător. Știu ca teoretic asa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectam cu buna știință propriile râni. Apoi înnebunim când vedem ca noua nu ne este dat sa fim fericiți, dar răzbunători. Tuturor ne este dat sa fim fericiți. Doar ca nu ne iubim suficient pe noi înșine și nu vrem sa facem sacrificii, așteptăm doar valetul care aduce tava cu iluzii. El e politicos, le ornează rafinat și atractiv, apoi pleacă și noi facem un mic jaf în farfuria șanselor noastre. Tare-as vrea sa nu mai fim asa de leneși cu noi, asa de inerți, de fataliști, de convinși ca doar destinul leagă și dezleagă, iar noi așteptăm fericirea ca-n stația de autobuz, țopăind de pe un picior pe altul și comentând de capra vecinului…?