A murit cuvântul.

În toţi aceşti ani, pe care i-aş pierde fără regrete la ruleta nebunilor liberi, însetat într-un ocean de nelinişte, îndopat cu noroiul tristeţii, singur, înmomântat într-un maldăr de cuvinte emise de entități carbogazoase slinoase, ce-mi stau pe creier, ca o mătreaţă, în sângele meu s-a infiltrat veninul cobrei mereu la pândă, gata să-mi atingă nervul liric, dar să și trântesc cu hidra de pământ, animalică ca o catacombâ lichidă ascunsă în penumbra istoriei. Simt că acest venin dospeşte şi mă transformă si că devin pe zic ce trece un homo erectus reptilian şi că în curând am să debarc din buna simțire.
De multe ori mă simt ca într-un vis, deasupra vieţii sau dedesubtul ei, aruncat în afara propriei existenţe, vremelnic spectator al acestei piese de neînţeles, o esență de rahat plămădit cu truda unor mâncatori de profesie.
Fascinat privesc totul, nu mai ating decât ce vreau, nu mai văd decât ce-mi place, citesc în cartea timpului doar pasajele tinereţii, unde lumea era lume, dar ce lume. Trăiesc în secolul de aur la tropicul seninătaţii și al senilului afișat cu zâmbet nonșalant, într-o grimasă a firii într-un amestec de circ și stradă de nomazi. Alteori, ca un vânt rece mă învăluie coşmarul, citind obscure pretenții sau păreri poleite cu staniol ordinar de ieftin. Sângele meu sfârâie pe grătarul groazei și mă intreb unde am fost și de ce lipsesc la spetacolul de eviscerare colectivă în amestecuri suculente de rănjete descolite până la fese, prinse în avatare. Aici se termină iubirea de om, de aici încolo există doar victime, practicanţi ai unui cult vechi, auster, silabisind într-o limbă moartă poveşti ce un interesează pe nimeni, asistând resemnaţi, cu ochii goi la funeraliile zilelor de gânduri bune umane. Strânşi vajnic de cureaua amărelii, trădaţi mişeleşte de orice oglindă şi respirînd un aer din ce în ce mai funebru, pipăie tremurând absenţa speranţei, generație de schilozi, schilodiți de suflete.
Eu am obosit, tu ai obosit, voi aţi obosit să mai îngrăşaţi trupul care va îngrăşa pământul. Nici un om nu ştie dacă pământul măcar ne găseşte gustoşi sau ne înghite din obligaţie, pentru că aşa scrie în fişa postului, crocant și în aspic.
Cuvântul meu de vorbă caldă l-a înghiţit mai demult. Mie mi s-a părut nedrept şi am exclamat: nu-i corect, doar pentru că aveam nebuni în jur?! Mama mamelor planetare mi-a spus că de vină a fost cancerul literelor infecte. N-am ştiut ce să cred, căci nici atunci nu aveam încredere în adulte litere și adultere silabe uscate de cuvinte. Cu toate astea cuvântul  a tras zăvorul cavoului şi l-a digerat. Nimeni nu a văzut asta, dar nu există nicio îndoială. N-aş fi vrut să fiu în locul cuvântului meu alb şi mi-am jurat că eu n-am să albesc vreodată.