Un caiet numit jurnal.

Caietul meu, prietenul meu, confidentul meu, el, hârtia, el care nu-mi lipsește de la capătul patului, a ajuns la sa fie plin pana la jumătate cu litere înșirate. Litere, cuvinte adunate, căutate, ce au povesti de spus si care-mi compun universul mut al eului meu. Este un caiet legat în piele, neagra, cu filele aurite pe top, cu semn de fila, un caiet jurnal, din hârtie adevărată. Poți sa filezi paginile, poți sa-l răsfoiești, poți sa-l citești la lumina unei lumânări ce pâlpâie după respirația și bătăile inimi, fără sa ai grija unei pene, de curent. Caietul meu jurnal este special, a adunat în timp experiente, a memorat evenimente, stări, patimi, furii, zile și nopți, treceri ale timpului scrise intre pagini. Trebuie sa recunosc ca sunt un pic îngrijorat, am ajuns la jumătate si ma gândesc dacă-mi ajung toate filele. Sau dacă nu cumva sunt prea multe. As mai cumpăra unul, mai mic, de rezerva, în caz ca am sa completez totul și nu mai rămân pagini albe sau am sa las măcar ultima pagina, de rezerva, pentru cine-l găsește. M-am îngrijorat sa nu-l pierd, sa nu dispară, pentru ca amintirile rămân, însă faptele care au condus la acele evenimente se uita. Si nu poți explica cuiva de ce anumit lucru s-a întâmplat dacă nu mai ai vie memoria și pierzi din detaliile care fac diferența intre știre, bârfă, amintire sau clipa efemeră. M-am gândit bine și am fost și îndrumat sa-l cresc, sa-l fac mare și sa-l fac carte! O carte simpla cu gânduri ce nu încarcă la citit dar unde multi se regăsesc, măcar ca gesturi și atitudine în trecerile lor prin viata. Si poate într-o zi, ma zăresc pe un raft, printre alte titluri, despre viață.