Gânduri în noapte

Oamenii ne mint că nu au suflete ca să-și permită ochii reci și fețele tăioase. În fapt, oamenii nu au suflete cu care să doboare semenii în vecii prigonite. Ei le folosesc pentru a se cățăra pe vocile dure, de unde-și iau imagini senine de liniște. Poate de aceea ne ancorăm sufletele pe scările sociale când suntem loviţi. Poate de aceea nu țipăm când suntem agățați de oameni picați din văzduh şi poate de aceea mințim că respirăm cu adevărat când ne atârnăm de-un cârlig pe o scara imaginară, care cândva se va prăbuși şi ne va rupe din figurile reci și din dialogurile surde. În rare cazuri, întindem o mână și cu alta prindem spirala scării, apucând o altă mână a celui ce se reazemă pe o treaptă a privirii cu ochii fixați în zări ce străpung vremurile cu iz turbat.

Nimeni nu pleacă voluntar la război dacă nu are de apărat o familie, dacă nu are de apărat o țară, dacă nu are de apărat o convingere personală. Mai întâi nimeni nu pleacă la război fără un jurământ militar, indiferent dacă are sau nu o familie, depus pentru tara. Care tara este membra a unei uniuni și unde convingerile personale sunt înlocuite cu trendul european, impus. Prin urmare, de ce am pleca la război? Ce alt resort îți spune ca acolo e locul tău? Memoria ne spune ca, recent, au fost cucerite teritorii fără nici un război. Simpla prezenta a unor forte militare antrenate și dotate a dus la cedarea unor teritorii. In istoria recenta, pentru și în numele unui profet, voluntarii cu tara, cu familie, cu bogății și aici nu contabilizam caprele sau cămilele, se arunca în aer și, dacă se poate, în alte tari care nu cer voluntari pentru ca nu este război. Si, în fapt, mizeria de război nu este altceva decât un rezultat al unui refuz de impunere economica, al unor interese ce nu țin co...

Despre cazuri și cazne legitime. Cazul 1: SUV cat mai șifonier, ochelari de soare, fata palida cu sau fără farduri, figura fixa pe parbriz, o mana încleștată pe volan, alta pe ce dorește căprioara, telefon sau țigară. Nu-și întoarce capul nici în caz de accident, claxon sau fluier de polițist. Nu zâmbește, nu asculta matinalul la radio, nu saluta vreun vecin. E femeia de afaceri la o firma importatoare, corporatista sau secretara șefului mare. Are casa mare, curte mare cu gazon, șezlonguri și probabil piscina. Greu găsești vreun pom fructifer însă poți găsi cam toți arbuștii decorativi de pe piață plantați la nimereala, sa fie. Nu are animale de companie ca nu are cele 10 minute zilnic pentru hrănirea acestora, timpul este alocat pentru tocat pe Facebook la cate o șuetă despre orice și fără niciun rezultat cuantificabil. Nu are încă 45 de ani și mai are timp sa facă un copil cu vreun băiet uzat dar cu ceva bănet în cont, mai urâțel, mai reșchiopat, ca doar are nevoie și el de un s...

In luna mai a vremurilor noastre erau cireșele în pârg, gustoase, românești. In mai, cam prin vremurile noastre, era un soare blând, vânticel călduț și miresme de salcâmi și soc. Erau și albine, era și veselie, se mai găseau și ceva seri plăcute pe o banca a începuturilor în pași mici și timizi. Aveam vreme de vorbe, de zâmbete, de clipe alese, de concesii, de iertări și planuri noi în alegeri lejere. Nu știam ca stresul este omniprezent, ca poluarea ucide, ca americanii ne guvernează, ca prostii ajung senatori și fără melci. Nu exista ridicolul la grad de arta, nici prostia la rang de meserie. Si-mi aduc aminte bine ca aveam pasiuni și timp de ele, ca era vreme de ascultat radiouri interzise și înjurat din sinceritate o seama de turnători, formatori, cioplitori și ciorditori. Ce vremuri, ce alegeri, ce migrație și, musai, respirație!

Cum să spun, cum să ating, cum să manifest, cum să cred?! Cum să fac să stea timpul pe loc, cum să arât că e mai bine, cum să decontez că sunt doar 48? Cum să exprim că nu m-am schimbat ci doar m-am rafinat? Cum să arăt că timpul e doar o metaforă și moartea n-o cunoaște nimeni și nimeni nu a relatat de ce avem frica idioată asociată cu ea? Cum să mă afișez mâine și cum să distribui bucurie? Cum să mulțumesc de urări când nu știu cum este la 48? Cum să desfac șampania și cum să țin un scurt moment? Cum sa mă distrez altfel decât în cei 47 de ani trecuți? Cum se bucură cei dragi și cum să le mulțumesc că mi-au fost alături? Habar n-am, o să improvizez cu vârsta, o sa deschid obloanele, o să râd, o să uit, o să fac planuri, o să chem prietenii, șamd! Special! Animat! Vivace! De ce? Să moară concurenta! Aiurea, glumesc! Sa trăiți minunat ca să va am prieteni și la următoarele aniversari! Parol!

Te știu! Te știu de ceva vreme! Sa tot fie vreo 47 și ma gândesc ca în curând m-am saturat sa te știu de 48. M-am saturat sa te vad în fiecare dimineață, în fiecare zi și fiecare an si, uneori, pe chipul oamenilor. Tu chiar nu ai măsură? Tu nu te uiți la tine? Nu vezi cum trece timpul? Ce mai vrei, ce mai ostenești, ce mai născocești? Nu poți lăsa sa vina rândul altora cu nici un chip și gândești ca mai ai multe de spus. Infantila abordare în zările tulburi de azi, aproape ne bunie când ai fi putut sa stai pe aproape de pensie dacă cumva aveai haine, militare. Pai acum ce facem? Te mai vad lunga vreme zi de zi și asta nu e problema cea mai grea, te vede toată lumea, fiecare în fel și chip, fiecare după vrere, după interes, după cum are chef, după cum are placere. Placere am zis, nu plăceri, nu inventa, nu visa! Mai bine sparge-mă, arunca-ma, înjură-mă, uită-mă! p.s. semnat, eu oglinda.