Văzduhul de lângă noi.

Oamenii ne mint că nu au suflete ca să-și permită ochii reci și fețele tăioase. În fapt, oamenii nu au suflete cu care să doboare semenii în vecii prigonite. Ei le folosesc pentru a se cățăra pe vocile dure, de unde-și iau imagini senine de liniște. Poate de aceea ne ancorăm sufletele pe scările sociale când suntem loviţi. Poate de aceea nu țipăm când suntem agățați de oameni picați din văzduh şi poate de aceea mințim că respirăm cu adevărat când ne atârnăm de-un cârlig pe o scara imaginară, care cândva se va prăbuși şi ne va rupe din figurile reci și din dialogurile surde. În rare cazuri, întindem o mână și cu alta prindem spirala scării, apucând o altă mână a celui ce se reazemă pe o treaptă a privirii cu ochii fixați în zări ce străpung vremurile cu iz turbat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Migrație.

Voluntarul.

Sa nu-mi iubești neamul, străine!