Gânduri în noapte

Câte rosturi sunt pe lumea asta, câte stări trăim o viață, cum alăturam zâmbete şi dureri, plecând capul şi zâmbind in noi când ne frângem zilele cu oameni ca noi? Cine ne spune cat bine si cat rău colectam din experiența lumii și cum gestionam esențele noastre spre zări ancestrale? Ce faci atunci când te enervează cineva și din bun simt nu poți să ii spui adevărul? Care ți-e scăparea când te simți prizonier in universul tău? Cum strângi vechi legături de prietenie, care înainte erau totul pentru tine? Cat de simplu e să spui ca ți-a lipsit, fără să simți ca deranjezi? De ce nu toți oamenii cărora le spui o urare de ziua lor nu-ți răspund nici măcar cu un mulțumesc? De ce anumite lucruri ne rămân in minte și le gândim frecvent, deși ne-am promis să le uitam? Cândva am întrebat o persoana draga când e destul. M-a învățat ca destul e atunci când vrei să te oprești și nu mai poți. Atunci, de ce s-a oprit inclusiv acea persoana care știu ca mai poate? Nu sunt cuvintele și promisiunile așa ...

Avem de ales intre ciulini și flori, unde florile cuprind femeile toate, cu nume, cu ochii, cu atingeri, cu mireasma tâmplelor așezate pe obraji îmbujorați la clipe. Avem de ales să iubim sau să uram florile femei. Știm cântecele lor, surde versuri ce ne spun taine cu petale ce se desprind pe măsura ce le împresuram mai cu talc de zâmbete. Iubește floarea, respecta-i petala. Săruta trandafirul. E ca o doamna trecuta de 30 de ani, divorțata și pasionala. Mergi la braț cu laleaua. E asemeni unei domnișoare plina de fasoane, deschisa la răsărit, indisponibila după apus. Mângâie narcisele cu vârful nasului. Te duc cu gândul la o tânără cruda și timida, parfumata discret. Impune-te in fata crinului. Se vrea o femeie plinuța, de esența tare, de ocazie speciala. Admira de la distanta liliacul. Ai să-l confunzi cu o mulțime de adolescente cu straie movulii, rozalii, strânse la bârfă. Zâmbește sfios garoafei. Poarta mereu o rochie asemeni unei seniorita focos de rezistenta. Invita ...

Avem întru colţ de casă, un seif. Pe cel mai îngust raft, pe un blat prăfuit agăţăm iubirea. Într-un dosar secret, aproape o carte, îngălbenit de vreme şi vremuri. Pe care-l  folosim ca suport de pahare si ca armura pentru fericire. Şi ca singura pensie sigură şi unică, asul din mânecă. Pentru bătrâneţea afânată într-un fotoliu de răchită. Ne trebuie zi de sărbătoare ca să fim manechine pentru filele dosarului de iubirii. Atunci, scoatem o filă, dintre moliile ce-şi fac lăcaş, din lipsă de naftalină. Lungiţi ca nişte arini însetaţi de apă dulce, credem că iubirea se soarbe într-o zi anume, într-un ceas asmuţit pe fixuri, într-o inimioară cu heliu. Avem un seif. În cel mai dosit colţ, în el, alipim iubirea. Ca pe o carte demodată. De pe care scuturăm zale de praf. Şi totuşi, e ca o asigurare de viaţă. Ori o despăgubire în caz de izolare morală, sau imorală, după alţii. Ne trebuie o zi de sărbătoare. Să fim modele pentru toanele iubirii. Atunci  scoatem din seif cartea în care î...

Gânduri sparte trec.... Sunt aromat de cuvântări pe care aş fi vrut să le făuresc, de pagini citite şi uitate, de fraze scrise şi șterse şi șterse şi scrise. Orașul noaptea nu e blând la revederi distanțate, îşi deschide brațele doar amanților fideli. Nu îmi mai întind nevroza neobrăzat în faţa curioșilor, năucirile mele au destinatari preciși. Mi-am categorisit gândurile - maladive, duioase, tăioase, neobrăzate în taste. Îmi port telefonul ca jurnal de bord. Scriu scurt, greu de înțeles ca citire otrăvită. Nu învăț, nu execut decizii, nu mă avânt. Doar palpez în tresăltări anonime, iar penelul îmi iubește arareori nebunia. Nebunia nopții ma leagă de cuvinte sparte, aruncate, fără sensuri, crunta realitate, dracii scrisului în noime tulburi ma doboară. Ma uit pe strada, la dracu’ dara, doar un felinar arde, o lumina ce-mi rănește ochii și lasă sa străbată o poveste încâlcită, grava, rupta și lipita, doar cat sa înțeleagă o muta capra, un tăune și o iapa... Exista momente în viata fiecă...

N-am chef de multe! Sau am chef de toate, schelălăituri surde de atingeri haotice pe piele.  N-am chef de lume dar nu orice lume, ci lumea murdara din spatele unor priviri crude. N-am timp de viața, banala, stricata de mirosuri putrede. N-am să las viața să-și vadă de viața. Nu am nevoie de toți normalii îmbrânciți de doruri neconsumate. N-am să mai deschid lumea fabuloasa. Închisa de o zăpăcită ce-și pierde ridul in drum spre marea ei iubire. N-am să mai lupt cu eminentele despărțiri distinse. Şi nu-mi folosește la nimic să tapisez iluziile cu o cămașă de forța. Furata de pe o sonata zburdalnica, ajunsa bufonul cumpătului lipsa. Nu vad de ce as mai calcula temperatura ticnitei care mă strânge in brațe, când limitele ei zvăpăiate sunt groaznic de tulburătoare. Dese, importante, needucate, nestăvilite. Cine număra înapoi, când ea mă alege pentru fuga ei înainte? Cine ar îndrăzni să-mi curme emoțiile, sedate într-un ospiciu al pauzelor dintre fericiri precise? Nimeni. Poate doar un n...

Uneori am impresia că sunt un fel de eu îmbrăcat în mai multe identități, acoperit cu nume diferite. Cu toate astea, numai unul e cel adevărat în buletin. Unii ar spune că mă ascund, alții că vreau să par altcineva. În realitate, totul sta altfel. Adresa este mereu pe aproape de casă, nu prea aproape, ci atât cât să pot străbate distanta la pas, preț de o țigara. Am ales să păstrez acest nume aici, între cunoscuți, datorită unui fapt care m-a pus pe gânduri şi din care am tras concluzia că e bine să te cerți, că mai apoi să te-n prietenești trainic! Nu-l învinuiesc, nu a fost alegerea lui, ci a unei ei, așa cum se întâmplă mai mereu. Cum povestea asta e relativ veche, nu mai insist, ci doar mi-am amintit că trăim într-o lume murdară, spălată de zâmbet. O lume, murdară, ce  te speli în jigniri și nu-ți pasă că minți mai rău decât atunci când crezi. Învingi cu păcate, te îndoi în viclenii, te spăsești în invidii şi sfârșești în regrete. Te doare-n orgolii, că atunci când furtuna doar...

Când parcurgi cu pașii nisipurile fine, ce-ti cuprind gleznele, in căutările tale spre oazele de speranța și viața, iți apar in cale florile de piatra, trandafirii desertului Saharei. Solitari, unici, cu multa istorie prinsa in crâmpeie de sălciu, rămân tăcuți la pașii oamenilor de lut. Marea dragoste a desertului rămâne floarea vie de piatra. Marele său eșec este duna impotentă, fadă, pustie. Arșița, dospeala nisipoasa și poate cerul netăiat de lacrimi. Ca o femeie resemnata, imensa uscăciune știe doar să se strecoare din brațe, palme, priviri. Cu egoismul din halucinațiile și iluziile unui rătăcit, care n-a aflat ca după graba rămâne oboseala. Sahara lungilor căutări nu clocotește după apa, după doamna mare. Nici după oaza pe care netoții o slăvesc ahtiați, umili, înjunghiați de setea comuna. Poate ca nimeni nu știe dacă viața e însăși un desert ce-l exploram c-o pauza de iarna. Sau dacă desertul începe atunci când ne încinge neputința traversării lui prin viața. Sau dacă se termina ...

Avem pașii mici în clepsidra timpului, urmele tălpilor arata direcții diferite, spre soare și spre noapte, spre răsărit si spre luna, spre vise si spre întâiul somn divin. Avem clipele în mâini, ca fluturii ce se așează in podul palmei, într-o bătaie ușoară de aripi și-n secunde efemere de culori magice. Avem darul sa vorbim șoapte și spune lucruri rele, avem buze sa iubim si scuipam cu ele. Avem universul la tâmplele mintii și timpul credintei, dar ascultam vocile facerilor rele. Avem totul și nimic, suntem ființe efemere. M-am gândit de multe ori cum o sa aștept ultima zi, cum as îndrepta lucrurile și dacă m-as pocăi prin a cere îngăduința divina sau mi-as asuma drumul integral prin viata și timpul judecații. M-am gândit ca dacă as face chiar în asa fel acest pas nu as fi sincer cu mine. Sa cer ce am evitat din neglijenta, din dorință de cunoaștere sau din nevoia de viata?! Sunt momente când cred ca m-as bucura, pentru ca mai e nevoie sa am grija de mâine. Si dacă nu este ...

Elementul de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele și legate printr-un liant, sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc., se numește zid. Zidul, un hotar al delimitărilor noastre, un punct de reper intre ce este afara si ce rămâne înăuntru, miza unei raze ce se răsfrânge pe el, sprijinul plângerilor noastre, este mut. El știe mereu, rece, fără teama, ce separa, cat separa si cel mai important, de ce separa. Sunt ziduri ce ne despart. Nişte cărămizi suprapuse-n colierele distantei. Sunt ziduri prin care treci. Prost meșterite, dar bine privite. Sunt ziduri scunde. Le sărim golăneşte,ca pe doua șiruri de dinți. Sunt ziduri vechi. Oase istorice, roase de demolatorii fără succes. Sunt ziduri sfinte. Care îmbuca şuviţa de spera...

De atâtea ori spunem exista și totuși rămânem impasibili, indiferenți, încremeniți în gânduri, ca o statuie de paie, la intrarea în infern... Exista atâta frumusețe în lume și totuși ma cramponez de micimea mea. Nu pot trece mai departe de ea. Pentru ca, în micimea mea, nu vad mai departe de universul meschin cotidian în care am ales sa trăiesc. De ce? M-ai putea întreba! Pentru ca e mai ușor, e mai comod sa fii simplu. E mai comod sa visezi dar sa nu faci nimic pentru realizarea viselor. E mai comod sa spui ca ai vrut sa îl ajuți pe băiatul cu pizza, când tu, de fapt, ai fost mișcat de motoreta neagra și boneta roz. Exista atâta frumusețe în lume și e atât de comod sa nu o vezi! E mai ușor sa observi mizeria din jur, pentru ca ea e evidenta, îți arde retina, îți zgârie auzul și îți provoacă greata. Exista atâta frumusețe în lume, dar nu ai timp sa o vezi, sa te bucuri de ea. Nu ai timp sa păstrezi un zâmbet sau măcar o privire, într-o capsula, și sa spui: exista atâta frumusețe în lum...

Ploile acestea îmi abat gândurile, noaptea este fierbinte, umedă şi plină de mesaje, o noapte senină dar totuși plină de mister. E târziu, cred că e târziu, mă uit la ceas şi clipa încremenește. Este ora 3 dimineața, m-am dus la culcare de câteva ori până acum şi tot de atâtea ori m-am trezit! Nu-i prima dată când patul meu mă respinge şi mă împinge în balcon unde fumez a zecea țigară a nopții – şi ea mă refuză. Așa că nu-mi mai găsesc locul pe nicăieri şi telefonul se uită la mine mut şi plin de reproșuri – ce cer de la ea la ora asta?! Ultima oară când mi-am vizitat perna am visat că depun în palma ta făcută căuş un sărut , îți iau palma în mâinile mele şi o închid strâns, sub formă de pumn. Uite ai aici inima mea, ai grijă de ea. Știi, azi mă gândeam că la sfârșitul vieții, dacă cineva îmi va trage linie şi mă va întreba dacă am cunoscut dragostea adevărată, o sa îi zic că da şi numele tău o să-mi răsară pe buze pentru că datorita ție am iubit, m-am transformat, mi-am împins limitel...

Unde Eu-l depășește pragurile maturității și deschide ușa pașilor glagolitici ai ființei mele, ma regăsesc eu, în anormalitatea cosmica a lumilor ce ne asurzește mintea într-o liniște precum valul ce se sparge de clipe efemere! Ne obișnuim de mici cu faptul ca exista mereu cineva lângă noi pentru care nevoile noastre vor veni pe primul loc. Cineva care își va lăsa deoparte probleme pentru a le rezolva pe ale noastre, care va lăsa treaba pentru a o face pe-a noastră mai ușoară, și care câteodată va renunța la zâmbetul propriu pentru al nostru. Undeva pe parcurs, de-a lungul drumului, acea persoana sau acel grup de persoane se pierde. După 10-15 ani, fiecare dintre noi creștem și ne dam seama ca independenta vine cu un preț, și ca joaca de-a oamenii mari nu e gratuita. Ca acum, nevoile noastre ne privesc doar din oglinda, nu din gesturile altora, iar dacă vrei cu adevărat ceva trebuie sa dai dovada ca ești dispus sa faci ceva pentru a-l căpăta. Cel mai puternic drog ? Cu siguranță libert...

Vara! Aproape vara! Aseară, târziu, am ațipit pe canapea. Am visat, un vis ciudat, din viitor pentru prezent, acel vis care îți aduce aminte clipe cunoscute dar și momente ce vin, peste tine, ca o avalanșă... ...ieşi din casă, făcu câțiva paşi şi pământul începu să se crape, lăsând în urma sa un hău parcă nesfârșit. Se uită în jos şi văzu un negru nemărginit. Tipă şi nu se auzea decât ecoul. Era un ecou ascuțit, violent, cel  făcea să se cutremure din toate încheieturile. stătu acolo ațintit şi ascultă atent, realizând că acel ecou avea un sens. erau cuvinte, neinteligibile inițial, dar încetul cu încetul căpătau înțeles. Există momente în viaţă în care amintirile și visele îţi apar ca din neant, clipe ce sunt declanșate  de locuri, oameni, contexte. uneori aceste amintiri îţi rămân întipărite în faţa ochilor pentru o secundă, alteori pentru tot restul vieții şi le vezi zilnic. Uneori îţi amintești cozonacii rumeni făcuți de bunica în ajunul unui Crăciun, cum ai suflat în lumâ...

Iarba e mereu mai verde de cealaltă parte a gardului. Care gard?! Nu țin minte sa fi întâlnit măcar o persoana care sa fie de acord cu ideea în sine, în schimb am întâlnit multi oameni care trăiesc după principiul asta. Si asta ma năpădesc de nervi, sau de plictiseala. Sau de toate cele ce-mi stârnesc o stare, deficitara, dar energica ca stimul. As spune vorbe, dar sloganul următor merge la fix, la șuetă de vineri seara: The grass is always greener on the other side... As spune, acum, ca este seara de vineri la serviciu, lucruri ce ma frământă, rece dar persistent,  într-o anumita zona: Uneori nu-ți merge tocmai bine. Ești nemulțumit de casa ta prea mica, de mașina lipsa, de orașul mizerabil, de oamenii cretini care par sa se înmulțească în ciuda legilor firii, de câinele care ți-a blocat intrarea în casa și te amenință cu o excursie la spitalul de urgenta, de job-ul neinteresant și indispensabil etc. Daca nu te nemulțumesc în același timp, mai ai o raza de speranță. Dar arunc...