Flori de piatra.
Când parcurgi cu pașii nisipurile fine, ce-ti cuprind gleznele, in căutările tale spre oazele de speranța și viața, iți apar in cale florile de piatra, trandafirii desertului Saharei. Solitari, unici, cu multa istorie prinsa in crâmpeie de sălciu, rămân tăcuți la pașii oamenilor de lut.
Marea dragoste a desertului rămâne floarea vie de piatra. Marele său eșec este duna impotentă, fadă, pustie. Arșița, dospeala nisipoasa și poate cerul netăiat de lacrimi. Ca o femeie resemnata, imensa uscăciune știe doar să se strecoare din brațe, palme, priviri. Cu egoismul din halucinațiile și iluziile unui rătăcit, care n-a aflat ca după graba rămâne oboseala. Sahara lungilor căutări nu clocotește după apa, după doamna mare. Nici după oaza pe care netoții o slăvesc ahtiați, umili, înjunghiați de setea comuna. Poate ca nimeni nu știe dacă viața e însăși un desert ce-l exploram c-o pauza de iarna. Sau dacă desertul începe atunci când ne încinge neputința traversării lui prin viața. Sau dacă se termina atunci când pelerinajul nu mai vrea să însemne fuga vădita de urme clare. Acolo unde sunt farmecele unei lumi frumoase sunt și secretele unor călători puternici. Poate ca noaptea Saharei mele miroase a migdale pisate, a arahide decojite, a rodii nestoarse, a frigare stinsa cu vin roșu, a trabuc fin, a luna cocoțata in vârful unei grămezi gemene, a piele uscata de șarpe, a mătase rușinata de-o boare, a amor de incarnare. Poate ca visul Saharei mele geme-a sihăstrie, zâmbește ca o coapsa bronzata, fina in curbe vii dar lina . Poate Sahara tânjește după o baie cu gheaţă, după o balta mandră, după o gură de mentă proaspăt dezrădăcinată. Poate ca s-ar simți mai înșelată cu o lacrimă, decât cu o damigeană de apă sau cu vorbe goale. Poate că s-a saturat de picioare nespălate, înfipte adânc in plaja tronata de aparente, de chipuri terne, de lipsa de esențe. Poate ca mi s-a mulțumit cu niște cactuși, cu priveghiul la care nimic nu bocește, fiindcă se scutură. Poate că fără ploi totul este desert, cum fără flori totul e o iarnă. Deși nu știe cum e răcoarea rozelor clătinate de vânt, Sahara mea și-ar încredința plaiul secătuit de dor și de iubire pătimașă, unei flori mute, zvelte, care măcar o dată in drumu-I spre soare, să-și plângă sincer dezamăgirea. Si să scape turma florilor ce-au fost educate să nu plângă neîmplinirile sufletelor trădate. Nimic nu mai înflorește in Sahara, doar ea, piatra - floare așteaptă calmă marea… Totul este pustiu, nici măcar ploaia nu trezește la viață clipa din ea, poate doar soarele blând, vântul tinerel sau luna, mângâiată şi udată-n lacrimi, când până şi piatra face flori, dar nu de piatră… Vino, vin o tu, sfarmă piatră, dă-mi focul şi unealta, să-mi aline uscăciunea, să-mi fie cald de apăsările de taină, să-mi cuprindă toata seva, să-mi aducă alinarea. Vino, te simt, din pustiu, de prin marea de nisip, din Sahara, vino şi calcă-mi piatra-floare prin dulcea alinare…
Marea dragoste a desertului rămâne floarea vie de piatra. Marele său eșec este duna impotentă, fadă, pustie. Arșița, dospeala nisipoasa și poate cerul netăiat de lacrimi. Ca o femeie resemnata, imensa uscăciune știe doar să se strecoare din brațe, palme, priviri. Cu egoismul din halucinațiile și iluziile unui rătăcit, care n-a aflat ca după graba rămâne oboseala. Sahara lungilor căutări nu clocotește după apa, după doamna mare. Nici după oaza pe care netoții o slăvesc ahtiați, umili, înjunghiați de setea comuna. Poate ca nimeni nu știe dacă viața e însăși un desert ce-l exploram c-o pauza de iarna. Sau dacă desertul începe atunci când ne încinge neputința traversării lui prin viața. Sau dacă se termina atunci când pelerinajul nu mai vrea să însemne fuga vădita de urme clare. Acolo unde sunt farmecele unei lumi frumoase sunt și secretele unor călători puternici. Poate ca noaptea Saharei mele miroase a migdale pisate, a arahide decojite, a rodii nestoarse, a frigare stinsa cu vin roșu, a trabuc fin, a luna cocoțata in vârful unei grămezi gemene, a piele uscata de șarpe, a mătase rușinata de-o boare, a amor de incarnare. Poate ca visul Saharei mele geme-a sihăstrie, zâmbește ca o coapsa bronzata, fina in curbe vii dar lina . Poate Sahara tânjește după o baie cu gheaţă, după o balta mandră, după o gură de mentă proaspăt dezrădăcinată. Poate ca s-ar simți mai înșelată cu o lacrimă, decât cu o damigeană de apă sau cu vorbe goale. Poate că s-a saturat de picioare nespălate, înfipte adânc in plaja tronata de aparente, de chipuri terne, de lipsa de esențe. Poate ca mi s-a mulțumit cu niște cactuși, cu priveghiul la care nimic nu bocește, fiindcă se scutură. Poate că fără ploi totul este desert, cum fără flori totul e o iarnă. Deși nu știe cum e răcoarea rozelor clătinate de vânt, Sahara mea și-ar încredința plaiul secătuit de dor și de iubire pătimașă, unei flori mute, zvelte, care măcar o dată in drumu-I spre soare, să-și plângă sincer dezamăgirea. Si să scape turma florilor ce-au fost educate să nu plângă neîmplinirile sufletelor trădate. Nimic nu mai înflorește in Sahara, doar ea, piatra - floare așteaptă calmă marea… Totul este pustiu, nici măcar ploaia nu trezește la viață clipa din ea, poate doar soarele blând, vântul tinerel sau luna, mângâiată şi udată-n lacrimi, când până şi piatra face flori, dar nu de piatră… Vino, vin o tu, sfarmă piatră, dă-mi focul şi unealta, să-mi aline uscăciunea, să-mi fie cald de apăsările de taină, să-mi cuprindă toata seva, să-mi aducă alinarea. Vino, te simt, din pustiu, de prin marea de nisip, din Sahara, vino şi calcă-mi piatra-floare prin dulcea alinare…
Comentarii
Trimiteți un comentariu