Macaz.
Am fost apostrofat că abordez doar subiecte de suflet, inimă şi veşnică pomenire - a iubirilor neîmplinite sau tămăduitoare. Nici vorbă, doar am atins un subiect mic si important din marea de poveşti a lumii. Azi, zi de luni, am schimbat primul ac de macaz, fără a avea o ruta…dar cu o abordare mai aspră…
Moca, pe gratis, totul acum si când vrem noi! Seamănă a dicton, seamănă a cercetare socială si, totuși, se întâmplă zilnic în viața noastră, ca o subspecie de adevăruri autocontrolate de entităţi care dispun de noi intr-o testare cosmică.
Prea ne-am învăţat cu firescul murii în gura şi a perei mălăieţe in gura nătăfleţei. Prea avem impresia că ni se cuvin toate, ca o livadă dată în pârg ar trebui sa ni se aştearnă la picioare si, cu puterea gândului nostru, tot fructul să ni se pogoare în paner, fără ca măcar să trebuiască să întindem mâna înspre. Prea ne trezim cu faţa la cearceaf zi de zi, în loc să urlăm de bucurie că ne-am trezit şi azi.
Nimic nu este perfect. Nici iubitul nu ne mai convine. El, cel după care am salivat luni de zile. El, cel pe care l-am urmărit îndeaproape, ca un Stalker nedestăinuit. Nu ne mai convine. Azi stai cu iubitul sau iubita şi, brusc, te apuca damblaua, cauţi nod în papură, inventezi motive să saluţi din mers pentru că totul nu este instant, precum cafeaua. Nici măcar nu gândeşti că nu ai fost instant născut pe planeta şi nici nu ai oferit ceva intim instant, dar e mai frumos să minţi un motiv fără a avea un altul…
Nimic nu ne convine. Nimic nu ne satisface timp îndelungat. Toate colile albe au câte un punct negru pe tenul de altfel imaculat. Toate merele frumoase trebuie să fie găunoase. Şi nebunia asta a insatisfacţiei şi a strâmbării din nas pare să se propage molipsitor. Se transmite din om în om, precum căscatul. Il auzi pe cel de lângă tine că-l indispune ora pe care a petrecut-o la birou, peste program, şi parcă te-apucă dracii şi pe tine, gândindu-te la propriile ore petrecute la propriul loc de muncă.
Ne nemulţumeşte insistenţa prietenilor care ne întreabă obsesiv ce mai facem, ce-am mai făcut, fără să ţinem seama că, dacă aceleaşi întrebări de mâine n-ar mai fi, am fi nişte marionete fără sfori. Nici unul nu întreabă daca iţi este bine, dacă ai nevoie măcar de un sfat.
Aud tot mai mulţi oameni nemulţumiţi de locul de muncă. Mâine ar pleca pe un salariu cu ceva de euro mai mult. Seful tău e un bou, colegii nişte proşti plătiţi, sunt nevoiţi să lucreze în condiţii mizere, alături de alţi n idioţi, salariul nu le mai ajunge de la o lună la alta. Dar uită că acum trei ani şi-ar fi vândut un rinichi să intre în compania respectivă, salariul actual era doar un vis frumos, colegii i se păreau cei mai minunaţi oameni de pe Terra, iar seful…
Ţipăm la părinţi prin telefon ca ne-au deranjat fix în toiul serialului preferat, şi, în cretinismul nostru temporar, uităm că peste 40 de ani am tresălta dacă ecranul telefonului le-ar mai afişa numele. Măcar o secundă…
Se numeşte “horă hedonistă”. Înveţi despre ea la şcoală sau citeşti de unul singur dacă eşti mai înzestrat. Sau nu afli niciodată dacă nu-ţi stă în obicei să dai foile din cărţi. Hora hedonista se întâmplă atunci când nu ne mai satura Dumnezeu. E specific umană. Marinarul ajuns senator îşi doreşte să fie ministru, ajuns ministru îşi doreşte să fie preşedinte. Ajuns preşedinte orice şi-ar mai dori nu-l mai mulţumeşte. Deja-vu?
Nici nu ştiu ce să mai zic. Suntem nesătui. Si nesăbuiţi. Părăsiţi de valori. Fără elite. Fără viitor.
Moca, pe gratis, totul acum si când vrem noi! Seamănă a dicton, seamănă a cercetare socială si, totuși, se întâmplă zilnic în viața noastră, ca o subspecie de adevăruri autocontrolate de entităţi care dispun de noi intr-o testare cosmică.
Prea ne-am învăţat cu firescul murii în gura şi a perei mălăieţe in gura nătăfleţei. Prea avem impresia că ni se cuvin toate, ca o livadă dată în pârg ar trebui sa ni se aştearnă la picioare si, cu puterea gândului nostru, tot fructul să ni se pogoare în paner, fără ca măcar să trebuiască să întindem mâna înspre. Prea ne trezim cu faţa la cearceaf zi de zi, în loc să urlăm de bucurie că ne-am trezit şi azi.
Nimic nu este perfect. Nici iubitul nu ne mai convine. El, cel după care am salivat luni de zile. El, cel pe care l-am urmărit îndeaproape, ca un Stalker nedestăinuit. Nu ne mai convine. Azi stai cu iubitul sau iubita şi, brusc, te apuca damblaua, cauţi nod în papură, inventezi motive să saluţi din mers pentru că totul nu este instant, precum cafeaua. Nici măcar nu gândeşti că nu ai fost instant născut pe planeta şi nici nu ai oferit ceva intim instant, dar e mai frumos să minţi un motiv fără a avea un altul…
Nimic nu ne convine. Nimic nu ne satisface timp îndelungat. Toate colile albe au câte un punct negru pe tenul de altfel imaculat. Toate merele frumoase trebuie să fie găunoase. Şi nebunia asta a insatisfacţiei şi a strâmbării din nas pare să se propage molipsitor. Se transmite din om în om, precum căscatul. Il auzi pe cel de lângă tine că-l indispune ora pe care a petrecut-o la birou, peste program, şi parcă te-apucă dracii şi pe tine, gândindu-te la propriile ore petrecute la propriul loc de muncă.
Ne nemulţumeşte insistenţa prietenilor care ne întreabă obsesiv ce mai facem, ce-am mai făcut, fără să ţinem seama că, dacă aceleaşi întrebări de mâine n-ar mai fi, am fi nişte marionete fără sfori. Nici unul nu întreabă daca iţi este bine, dacă ai nevoie măcar de un sfat.
Aud tot mai mulţi oameni nemulţumiţi de locul de muncă. Mâine ar pleca pe un salariu cu ceva de euro mai mult. Seful tău e un bou, colegii nişte proşti plătiţi, sunt nevoiţi să lucreze în condiţii mizere, alături de alţi n idioţi, salariul nu le mai ajunge de la o lună la alta. Dar uită că acum trei ani şi-ar fi vândut un rinichi să intre în compania respectivă, salariul actual era doar un vis frumos, colegii i se păreau cei mai minunaţi oameni de pe Terra, iar seful…
Ţipăm la părinţi prin telefon ca ne-au deranjat fix în toiul serialului preferat, şi, în cretinismul nostru temporar, uităm că peste 40 de ani am tresălta dacă ecranul telefonului le-ar mai afişa numele. Măcar o secundă…
Se numeşte “horă hedonistă”. Înveţi despre ea la şcoală sau citeşti de unul singur dacă eşti mai înzestrat. Sau nu afli niciodată dacă nu-ţi stă în obicei să dai foile din cărţi. Hora hedonista se întâmplă atunci când nu ne mai satura Dumnezeu. E specific umană. Marinarul ajuns senator îşi doreşte să fie ministru, ajuns ministru îşi doreşte să fie preşedinte. Ajuns preşedinte orice şi-ar mai dori nu-l mai mulţumeşte. Deja-vu?
Nici nu ştiu ce să mai zic. Suntem nesătui. Si nesăbuiţi. Părăsiţi de valori. Fără elite. Fără viitor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu