Stingher in ganduri.
Sufletul liber și privitor, ce veghează, printre genele prelinse între lacrimi de culoare, stingher între pereți de tăcere, își ascute gândurile la vacarmul lumii efemere și plisează vorbe în cuvine, scurte, amețitoare, îngrămădite în cocioaba mica ascunsa după stern.
Ţi-oi mai fi spus, dar e greu să faci naveta cu un grup de oameni care-s vagoane, cu un grup de promisiuni, care-s doar garnituri. Fiindcă uneori, până la capătul drumului unde odihnesc regăsirile, nu se succed numai castani înfloriți, ci și rapițe dinţoase. Domiciliez cu acte false într-o cocioabă, într-un cătun iubit cât un cuvânt forțat. Mi-am strâns bruma de avere şi făgăduințele în buricul odăii, precum o călugăr care se dezbracă de femeie, la poarta monastirii. Ca o mire solemn schimbat pe-un ținut mănos, după care bogații nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsit pe-o limba romantica, în vârful unui cheag de lumi. De fapt, sunt un nepoftit, care-a promis să intre, precum semnul într-o carte, fără a îndreptați speranțele. Răsucit ca o nuia, neîmblânzit ca o arc arcuit, am apucăturile unui cârlig. Înrudit cu un ac mare care coase saci, saltele, iluzii. Dar când îţi zăresc căsuța gumata, in urechi de câmp, mă agat de sălbaticul auriu, de splendoarea pălăriei ce-ți rafinează căutătura copilă. Poate nu ajung în prag cu un buchet de îmbrățișări, poate-mi pierd duhul ca o băutură fermentată, poate mângâi gazda precum drumețul istovit, fără glas. Poate ajung cu felii de curaj, restul fiindu-mi vândut prin măcelării. Şi poate scap din gheare zarurile fericirii, ce aprig le-am certat când au vrut să se arunce în derâdere, c-o parașută ciuruită. Nu m-am gândit nici ce o să mâncam tot restul vieții, fiindcă pana la tine am mâncat pământul, am ros unghiile în dinți şi-am epuizat între buze, palmele ce căutau să fie băute. Așadar, dintr-un lup care mănâncă repede şi lacom, m-am zvârlit cu sufletul în pielea unei păsări care mănâncă foarte puțin. Şi ca după o chelfăneala, mi-a luat atât sa mă adun! Eu clar nu m-am gândit cu ce e mai frumoasa cocioaba ta, decât a mea. Nici dacă iarna, la fereastra ei ovală ninge peste guguștiuci naivi şi blegi. Sau dacă sub streașina ei se adăpostesc de ploi hoți îndrăgostiți, fără experiență. Nici dacă podeaua scârțâie enervant când e indecent de jucată sub tălpi umezite. Ca să-ţi explic cum sunt eu un om mai tare decât codrul de pâine. Ce soi ales si împrăștiat a răsărit la ușa bojdeucii tale, sub protecția unui cojoc de frunze palide. Şi cum, dintr-un noroc, locuiesc cu inima în viaţa ta, fără sa fi plâns nici măcar o zi după femeia cu zestrea şi făgăduințele în buricul vechii odăi. Si acel noroc ma urmărește mereu, stingher, fidel, tu, femeie, ești norocul din calea mea de vise, într-o amețitoare uitare in giulgiu meu de fier, in suspinele din paharele ce-mi reflecta imagini fără sir.
Ţi-oi mai fi spus, dar e greu să faci naveta cu un grup de oameni care-s vagoane, cu un grup de promisiuni, care-s doar garnituri. Fiindcă uneori, până la capătul drumului unde odihnesc regăsirile, nu se succed numai castani înfloriți, ci și rapițe dinţoase. Domiciliez cu acte false într-o cocioabă, într-un cătun iubit cât un cuvânt forțat. Mi-am strâns bruma de avere şi făgăduințele în buricul odăii, precum o călugăr care se dezbracă de femeie, la poarta monastirii. Ca o mire solemn schimbat pe-un ținut mănos, după care bogații nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsit pe-o limba romantica, în vârful unui cheag de lumi. De fapt, sunt un nepoftit, care-a promis să intre, precum semnul într-o carte, fără a îndreptați speranțele. Răsucit ca o nuia, neîmblânzit ca o arc arcuit, am apucăturile unui cârlig. Înrudit cu un ac mare care coase saci, saltele, iluzii. Dar când îţi zăresc căsuța gumata, in urechi de câmp, mă agat de sălbaticul auriu, de splendoarea pălăriei ce-ți rafinează căutătura copilă. Poate nu ajung în prag cu un buchet de îmbrățișări, poate-mi pierd duhul ca o băutură fermentată, poate mângâi gazda precum drumețul istovit, fără glas. Poate ajung cu felii de curaj, restul fiindu-mi vândut prin măcelării. Şi poate scap din gheare zarurile fericirii, ce aprig le-am certat când au vrut să se arunce în derâdere, c-o parașută ciuruită. Nu m-am gândit nici ce o să mâncam tot restul vieții, fiindcă pana la tine am mâncat pământul, am ros unghiile în dinți şi-am epuizat între buze, palmele ce căutau să fie băute. Așadar, dintr-un lup care mănâncă repede şi lacom, m-am zvârlit cu sufletul în pielea unei păsări care mănâncă foarte puțin. Şi ca după o chelfăneala, mi-a luat atât sa mă adun! Eu clar nu m-am gândit cu ce e mai frumoasa cocioaba ta, decât a mea. Nici dacă iarna, la fereastra ei ovală ninge peste guguștiuci naivi şi blegi. Sau dacă sub streașina ei se adăpostesc de ploi hoți îndrăgostiți, fără experiență. Nici dacă podeaua scârțâie enervant când e indecent de jucată sub tălpi umezite. Ca să-ţi explic cum sunt eu un om mai tare decât codrul de pâine. Ce soi ales si împrăștiat a răsărit la ușa bojdeucii tale, sub protecția unui cojoc de frunze palide. Şi cum, dintr-un noroc, locuiesc cu inima în viaţa ta, fără sa fi plâns nici măcar o zi după femeia cu zestrea şi făgăduințele în buricul vechii odăi. Si acel noroc ma urmărește mereu, stingher, fidel, tu, femeie, ești norocul din calea mea de vise, într-o amețitoare uitare in giulgiu meu de fier, in suspinele din paharele ce-mi reflecta imagini fără sir.
M-am indragostit de personaj.V.D
RăspundețiȘtergerestii, strainule..
RăspundețiȘtergerem-am prezentat e ciudat că îţi aminteai numele meu de apă
deşi era prima dată îţi simţeam scrâşnind deşertul sub tălpi
am scos tabliţa cu omul şi soarele şi explic
aici eram eu în copilărie aici e Rilke povestind despre bunul Dumnezeu
şi dincoace am şoptit e umbra mea
port luna la picior şi o cometă ma taie de-o groază de lumi
când şi când
tăceai
roteai gânduri de jur împrejurul meu pământean
mă ştiai şi nu mă ştiai de undeva
...