Ploaie.

Picături mari se zăreau bătând rapid geamul și am ieșit repede pe balcon.. Iubesc ploaia, îmi place sa simt răcoarea micilor perlate, sa ma ud pe picioarele goale mergând prin iarba plina de apa, îmi place tot ce tine de ploaie și de sentimentele pe care le am fata de ea. De fiecare data când ploua parca vine timpul sa ma întorc spre mine și sa ma gândesc mai mult la ce am realizat și ce as putea sa realizez. Ce este și mai ciudat? In acele momente am un sentiment ca as putea realiza orice, oricând. De ce tocmai ploaia are efectul asta asupra mea nu știu, dar îmi place. Îmi place sa ma trezesc și sa privesc pe fereastra cum cad picăturile de ploaie printre frunzele copacilor. Îmi place sa ies afara și sa simt acel miros proaspăt pe care îl aduce ploaia. Îmi place sa ma uit în sus, sa vad imensitatea cerului și sa simt picăturile ca îmi pica pe fata. Îmi place sa merg prin ploaie, în ritmul ei. Îmi place sa stau și sa ma uit cum ploua - funcționează mai bine ca orice analgezic atât pentru trup cat și pentru suflet.

Sentimentul ca iubesc viata este în același timp echilibrat de sentimentul ca viata ma iubește la rândul ei. Sa va explic. Stăteam odată la geam și aveam o discuție fascinanta cu peisajul de afara, genul ala de discuție pe care îl poți avea numai la ore înaintate ale nopții după o oarecare cantitate de vin. Cum peisajul nu părea extrem de comunicativ, deși ii adresam întrebări destul de la obiect după părerea mea, am început sa ma întreb ce poate fi în sufletul cuiva care se uita în jos, la fel cum ma uitam și eu, doar ca pentru ultima oara. Si sare. Nu pot sub nicio forma sa înțeleg senzația asta de “this is it”. Si ma refer acum la oameni care ar avea totul de pierdut, la tineri sau adolescenți cu mii de posibilități care cad și se irosesc odată cu ei. Dar nu despre asta e vorba și oricum nu ma apuc sa judec pe nimeni. Spuneam ca nu pot sa înțeleg, pentru ca, legat de ideea cu care am început paragraful asta, egocentrismul meu supradimensionat ma determina sa fiu convins ca lumea nu ar mai putea continua la fel fără mine. Sunt conștient ca este o idee absurd de megalomana, deși chiar fizic vorbind universul se schimba la fiecare fracțiune de secunda, odată cu moartea oricărei viețuitoare a cărei energie se transforma în altceva. Însă nu am nevoie de explicația asta ca sa cred ca viata ma iubește. Si e o perspectiva al naibii de buna când ai nevoie sa treci peste momentele dificile.

Ploua în continuare. As bea un pahar de vin dar nu mai am. E bine oricum. Aproape fiecare zi ar putea fi de fapt perfecta pentru daydreaming. Suntem noi prea ocupați cu crearea de probleme ca sa recunoaștem asta. Am întins mana și am cuprins în palma câteva picături , am sorbit dulceața lor și am fugit rapid sa ma îmbrac și sa ies afara, în ploaie.