Bufonul si curtezanul, studiu privat.
De unde izvoraste muntele, dar omul, cum este constiinta dar individul?! Imi suna intrebari in minte, vad tipologii umane, imi cercetez memoria si adaug acum un studiu mic.
Curtezanul, rog sa nu se confunde cu mitocanul, cocalarul sau marlanul, este o pasare rara. Restul e calcul neglijabil la calitate, conteaza doar la numar. Bufonul, de curte, este un personaj inteligent, ce ofera imaginea ceruta, de tampitel haios, insa, in umbra, isi construieste cu grija rolul, cu dibacia cuvintelor si un bun control al gesturilor. Este evidenta tendita de a se confunda, in anumite medii, cu pacaliciul, tot de curte... care presteaza zgomot, ce este uitat repede prin prestatiile sale scurte, fara esenta, fara replici demne de retinut, fara snaga, fara continut. Ultimul, mi se pare cunoscut, trece des prin fata mea, chiar si eu, necunoscator, il observ destul de usor printre oameni.
Bufonul, aceasta negatie continua a naturii, prin excelenta o impostura, unde fiinta se imbata cu fiinta mai abitir decît în focul alcoolului si se-ncuibara vastitatea cugetarii intr-un bob de simtire, cel care iti arata sa te vezi in oglinda, ce umilinta – pojghita fetei tale e furata de un bufon ce ride pe sub oglinda de fragilitatea si multiplicarea ta, omul care iti aduce aceasta ontologizare a unei posturi ingrate, scoase indeobste in afara onorabilitatii, plasate in zona periferica a pitorescului!
Sa nu-l confundam cu pitorescul Hugh de Luc din romanul lui James Patterson si nici din perla Nichitei unde magistral ne impune versul bufonicescului:
"Dar mortii de la Spielberk sunt prea vechi
ca sa le fim c-un gand perechi.
Mortii cei noi, mortii cei noi
curg ca sudoarea peste noi,
iar asudata mea meninge
mi-o vede ghidul si mi-o linge
Plec alb. Uscatu-n mine latra.
La poarta, un bufon de piatra.
M-aplec. Este si nu-i.
Il pup. Beau apa chiar din gura lui."
Doua esente de nevoi, faptuite cand omul isi adauga roluri noi, intr-o butaforie a vietii...
Curtezanul, rog sa nu se confunde cu mitocanul, cocalarul sau marlanul, este o pasare rara. Restul e calcul neglijabil la calitate, conteaza doar la numar. Bufonul, de curte, este un personaj inteligent, ce ofera imaginea ceruta, de tampitel haios, insa, in umbra, isi construieste cu grija rolul, cu dibacia cuvintelor si un bun control al gesturilor. Este evidenta tendita de a se confunda, in anumite medii, cu pacaliciul, tot de curte... care presteaza zgomot, ce este uitat repede prin prestatiile sale scurte, fara esenta, fara replici demne de retinut, fara snaga, fara continut. Ultimul, mi se pare cunoscut, trece des prin fata mea, chiar si eu, necunoscator, il observ destul de usor printre oameni.
Bufonul, aceasta negatie continua a naturii, prin excelenta o impostura, unde fiinta se imbata cu fiinta mai abitir decît în focul alcoolului si se-ncuibara vastitatea cugetarii intr-un bob de simtire, cel care iti arata sa te vezi in oglinda, ce umilinta – pojghita fetei tale e furata de un bufon ce ride pe sub oglinda de fragilitatea si multiplicarea ta, omul care iti aduce aceasta ontologizare a unei posturi ingrate, scoase indeobste in afara onorabilitatii, plasate in zona periferica a pitorescului!
Sa nu-l confundam cu pitorescul Hugh de Luc din romanul lui James Patterson si nici din perla Nichitei unde magistral ne impune versul bufonicescului:
"Dar mortii de la Spielberk sunt prea vechi
ca sa le fim c-un gand perechi.
Mortii cei noi, mortii cei noi
curg ca sudoarea peste noi,
iar asudata mea meninge
mi-o vede ghidul si mi-o linge
Plec alb. Uscatu-n mine latra.
La poarta, un bufon de piatra.
M-aplec. Este si nu-i.
Il pup. Beau apa chiar din gura lui."
Doua esente de nevoi, faptuite cand omul isi adauga roluri noi, intr-o butaforie a vietii...
Comentarii
Trimiteți un comentariu