El si ea.

El și ea, când el, când ea, fără el, fără ea, amândoi - el și ea. Jocuri de cuvinte, interzise și acceptate, simple și complicate, un bizar amalgam de gesturi, gânduri, vorbe, priviri, întrebări și reverberații. Îmi dau seama ca un Cartarescu ar explica mai bine ce nici el nu înțelege, misterele unui bărbat și ale unei femei.El spune ca, încă, o iubește pe ea. Dar ea? Ea se joaca, jocuri mixte... E o distanta fizica intre ei, distanta care desparte întotdeauna dacă nu ești deajuns de puternic sa lupți. Nici unul dintre ei nu vrea sa uite și "se hartuiesc" reciproc cautându-se, prelungindu-și agonia cu speranța ca ceva se va schimba. Neputința și frustrarea îl aduce într-o stare de nedumerire copilărească și enervat vrea, uneori, sa nu mai simtă nimic. E derutat. Are momente în care vrea pe altcineva, vrea sa uite de ea, de tot. Și alte momente în care visează la o
viata cu ea, o viata pe care o știe imposibila. Ma cauta zilnic. Îmi vorbește de ea, euforic, fericit, alteori furios, deprimat. Euforia lui ma face crud, răutăcios si-i arunc pe jumătate glumeț, pe jumătate serios primul gând ce-mi vine în minte: "Ești un copil atât de pierdut!". Și rad... Eu rad?!
Îl privesc atent, ii observ chipul plăcut frământat, gesturile cuminți, aproape că-i ating încordarea. El ma urmărește, așteptând... Vrea sa știe cum îl vad pe el, cum o vad pe ea. E atât de serios în așteptarea răspunsurilor mele încât devin și mai ironic, aproape caustic. Nu ma recunosc în sarcasmul asta și nu-mi înțeleg reacțiile oarecum brutale și dorința de a-l șoca. Ma intriga impresia de libertate și putere pe care mi-o da prezenta sa. Toata atitudinea lui ma provoaca sa fiu în nenumărate feluri: când altruist, blând, calm, când agitat, nerăbdător, crud. Tristețea care i se citește pe chip, dorința de a mi se deschide și a-mi arata ce simte, îmi trezesc reacții ciudate, o afecțiune ciudata și nevoia de a-l bate pe umăr, prietenește. Și îmi regăsesc căldura, devin optimist, încerc sa fiu prieten cu un copil pierdut în gânduri. Sunt inconsecvent. Ii vorbesc despre lupta pentru iubirea lui masochista, despre o posibila fericire a lor sau dimpotriva ii sugerez sa caute iubirea în altcineva, sa renunțe la iluzii și fantezii, ii vorbesc despre o noua iubire, mai puțin apăsătoare sau despre prietenii cu iz de amor fin și interzis. Ma asculta atent, îmi da explicații aiurite care ma fac sa zâmbesc. Nu am întotdeauna răbdare să-i ascult povestea si-i arunc cuvinte grele, îl fac și mai conștient de neputința lui. Îl previn ca sunt răutăcios și ca ma joc, dar insista, vrea sa știe ce gândesc, ce simt. Răbdarea asta a lui infinita ma calmează și atunci timpul petrecut împreună devine plăcut. Ascultam muzica, bem un scotch, vorbim despre prietenia noastră, despre noi. În momente ca acestea își dorește uitarea, liniștea.
O întrebare verosimila se naște: ce vreau eu de la el? Uneori am senzația ca știu. Clipele. Sa le împrumut, sa le simt, sa ma detașez de agregatul german ce-mi dictează ritmul. As evada în locul lui din congruenta mintii, intre sus și jos, intre roșu și alb, intre vise și plăceri.Vreau și am nevoie sa fiu eu, sa am o libertate a mea. Vreau pe cineva puternic care înfrunta viata și o iubește cu pasiune. Vreau furtuna și liniște, pasiune și singurătate. Toata gama de trăiri adunate la un loc. El îmi poate oferi toate astea?! Cine a ridicat mana? Doamna în floarea vârstei și domnișoara cu ochii ca cerul? Ah, e și un domn?! Nu e cazul d-le, femeile au prioritate... Doamna înaltă îmi șoptește ca și ea are o poveste similara, lucrurile se potrivesc perfect, nici ea nu este ușă de biserica și nici eu nu sunt portarul sfântului Petre. Îmi sufla ca este directa, indirect, la urechea mea stângă care-mi vibrează un ecou cristalin: vrem și noi, vrem și noi, vrem și noi....