Îmi este dor de copilărie! Ție nu?

Îmi este dor de copilărie! Ție nu? Nu știu câți dintre voi, trecuți de o oarecare vârstă, va mai aduceți aminte de anii de generala, de copilărie, de joaca din strada, de prima floare oferita fetei de la clasa nu mai știu care, de prima fițuica plina de cuvinte mici dar care pe noi, în acel moment, credeam ca ne va ajuta sa scriem ca geniul Preda, de primul sărut, de prima strângere de mana, de primul Brifcor sau Quick Cola băut împreună, de primul film văzut împreună la cinematograful din cartier, de prima dragoste care a rămas nespusa, nescrisa, nesimțită, neîmpărtășită, nepovestita… La naiba, of! Ce ani frumoși am avut! Acum, acum ne-au rămas doar amintirile despre anii noștri frumoși ani pe care din păcate nu ii mai putem recupera, nu ii mai putem avea niciodată, nici noi, nici ei, în cele din urma.
Astăzi, nu mai sunt copii care sa joace castelul, leapșa, hotul și vardiștii, lapte-gros, etc. Acum au console Xbox360, PC-uri pe care se joaca Counter-Strike sau cine știe ce alt joc. Acum nu mai vad copii pe străzi cu genunchii zgâriați, cu pantalonii rupți și agățați prin nu știu ce creanga de copac, acum cireșele cad din pomi pentru ca nu are cine sa se mai urce în ei, corcodușele cad și ele plictisite de așteptare de pe ramuri. Nu mai vad copii afara cu cornete, cu mașinuțe, cu invizibile… Stau și ma gândesc, sunt chiar asa de departe de realitate? Cu toții avem amintiri din copilăriile noastre, multe întâmplări pe care nu le vom uita niciodată. Unii zic despre copilărie că este cea mai frumoasă perioadă din viața unui om. Omul este dispus să-și păstreze aceste amintiri prețioase la care se mai adaugă poveștile din adolescență și primii pași în viața de adult. Cu toții eram frumoși, drăgălași, glumeți și cu toții am avut tic-urile noastre unice. Am fost un copil norocos, singurul băiat născut în afara tarii din întreaga stradă cu blocuri unde locuiam începând cu vârsta de 14 ani, așa că îmi puteam exersa liniștit apucăturile mele de lider cu experienta capitalista al haitei de fete. Știam o limba străină rara prin zona noastră, norocul fiind un bloc arondat unor cetățeni străini, unde existau și vorbitori de aceeași limba. Cum s-ar spune eram bata la romana, însă turuiam o limba ciudata pentru acele vremuri. Diferența de vârstă, de aproximativ doi trei ani sau uneori, și mai mult, atârna în favoarea mea și nici nu am fost nesimțit ca să nu mă folosesc de o asemenea șansă dăruită de către viață, soartă sau luați-o așa cum vreți voi. Este distractiv ca să decizi după propriul tău plac regulile jocului și popularitatea fiecărei fete de pe strada unde locuiești. Bineînțeles că toate fetele care urmau indicațiile primite, primeau și ele la rândul lor sprijin din partea mini-dictatorului străzii. Sau nebunul ei...
La pescuit? Nici nu vroiam să aud de așa ceva! Și eu aveam doar 14 și în nici un caz nu era vina mea că după partidele de pescuit primeam câte o bătaie pe cinste de la bunici. Acolo se terminau razele mele de acțiune, era o putere mult prea mare și pentru mine. Fotbal? O necesitate! Cine nu juca fotbal, nu era trecut pe lista simpatiei. Jocurile cu piese de construcții, apoi un joc cu piese mecanice, garniturile de tren pe 12mm, nu te supăra frate și foarte rar jocul acela pe care-l practicau fetele mici cu elasticul din chiloțeii lor, cu sărituri fără logica... Am și uitat cum se numea, jucam doar din cauză că eram un conducător gentleman și vroiam să-i fac pe plac copilelor din al meu regat, stradal.
Trecuseră anii, chiloțeii lor au primit vizitele unor fire de păr care aveau efecte usturătoare asupra gândurilor mele, așa că vremea regească s-a dizolvat, din regele străzii am devenit angajat și muritor de rând. Am descoperit alte hobby-uri precum electronica și am folosit foarte mult aluminiu și cupru pentru zecile de antene construite, inovații, ba chiar și invenții. A urmat epoca televizoarelor color, a VHS-ului și a nopților pierdute, a satelitului și a soneriilor cu 7 melodii. Atunci, ce întâmplare, am primit și eu musafirii firelor de păr în chiloți. Deja nu mai era la fel, am intrat în perioada adolescenței, dar despre asta se poate povesti zile în sir, chiar dacă mintea-mi spune sa mai povestesc cum a fost prima dragoste, primul război de amor sau primul eșec sentimental. Sunt clipe ce-mi revin mereu în minte, ani cu mare greutate morala, timp pe care l-as repeta fără niciun regret. De ce am spus aceste lucruri în scris? Pentru ca îmi este dor de copilăria aia speciala, cu miros de mere, cu jocuri în aer liber, cu parcuri fără hot-dog și băuturi fără acid fosforic. Pentru ca n-am speranța ca aceste joace mici, de strada vor ajunge sa fie povestite de copila mea, pentru aerul nu o sa mai fie curat, pentru ca nu o sa mai știe gustul caiselor adevărate, pentru ca o sa ma sune pe GSM ca întârzie și nu prin semne în aer, pentru ca, pentru ca, pentru ca... ca o ura viscerala ca ei nu vor cunoaște copilăria!