O vara, o ploaie, o scrisoare, un inel și dacă...

A venit repede în viata lui. Ca o zi de vara, brusc, asa cum avem azi. Răcoroasă, la început timida, dar care la un moment dat da cu biciuiri de soare și cerul senin, senin.

Se uita pierdut pe geamul balconului într-un univers parca paralel, nimeni nu ar fi văzut femeia cum o vedea el. A sosit și vara, după lungi așteptări.

A venit ea, femeia, în camera lui, în universul lui sa vadă ce face. Nebagand de seama se uita în continuare la vara sa. A venit, spre seara și ploaia, la fel de brusc, la fel de repede. El privea cum se izbesc picăturile de apa de blocurile mici de gheata și parca nu-i venea sa creadă cat de furios se poate răzbuna mama natura.

Ea, femeia, se așeză în camera pe canapea, în spatele lui urmărindu-i fiecare gând. In sinea ei își spunea: "Cum as putea sa dorm oare când el gândește atât de tare, când ii auzea acel urlet tăcut, mut?"

In dreapta lui stătea pe jumătate goala o sticla de Jack, un pachet de țigări Marlboro și bricheta de masa, din inox sidefat. Toate acestea au fost cadouri de ziua lui și parca dorea sa le savureze numai singur.

Au trecut minute bune, timp în care a băut un pic și a fumat necontenit încercând sa deslușească codul înscris de natura în ploaia torențială și în oameni. Fiecare fulger i se părea un semn, și la mai multe fulgere forma în sinea lui un cuvânt, femeie, doar el știe ce Dumnezeu voia sa ii comunice natura.

Amețit de aburii alcoolului, de aerul umed și a țigaretei, a început sa vorbească singur.

Stand în șezut, rezemat de o mobila din balcon privea în continuare în gol înspre cerul negru-intunecat.Cu voce tare își făcea un proces de conștiință. Doar oare cine era acuzarea la acest proces? In mod cert, cel care stătea în boxa acuzaților era el, și nimeni altul, probabil avocați ii erau îngerii, judecătorul, doar... probabil El de sus.

- De ce eu? Răspunde-mi tu! Tăcere... din nou nimic, tăcere muta!

Ea stătea în continuare pe canapea în spatele lui în întuneric complet, caci din cauza furtunii se întrerupsese și iluminatul stradal și curentul în cartierul vesel. Alesese sa nu spună nimic, sa aștepte sa vadă ce o fi, sa vadă ce se întâmplă cu bărbatul pe care ea îl iubea, sa vadă ce îl frământă, ce gânduri are.

In mintea lui treceau fel de fel de gânduri, șiroaie de gânduri lacustre, reci, pătrunzătoare. Știe ca nu a fost mereu tocmai curat și ca nu toate lucrurile care le făcuse erau tocmai onorabile sau vor urma lucruri peste puterile de decizie, ce trebuiesc făcute, adnotate și uitate.

- Am făcut ce era de făcut ... multe, și merit tot ce primesc. Vreau sa las în urma tot ce am făcut, cuiva, apoi toate relele și sa merg mai departe. Nu sunt convins ca voi reuși. Sau ca ma întorc.

Își spuse lui și Lui Dumnezeu tot ce avea pe suflet și pe conștiință...lucruri simple pe care pana atunci doar el a crezut ca le cunoaște, lucruri albe și cele negre. La un moment dat începuse sa și plângă, bărbătește, știa ca e târziu pentru a mai putea schimba ceva și ca avea sa trăiască cu conștiința încărcată tot restul vieții alături de iubirea vieții lui.

Se pare însă ca iubirea vieții lui avea alte planuri. Ascultându-i confesiunea parca nu ii venise sa creadă ce auzise, dar în felul asta, punând lucruri cap la cap ce se întâmplaseră pe parcursul relației lor începuse sa plângă și ea. Putea sa plângă cat de tare dorea pentru ca el deja era adormit, semiconstient din cauza oboselii strânse.

Asa ca s-a pus sa scrie o scrisoare, pe care a lăsat-o la vedere alături de un inel, un de fel simbol de recunoaștere al clipelor mai mult spuse decât făcute, în acorduri fine de cleștar sau sunete stridente de neputințe umane.

După câteva ore de somn se trezii cu o durere teribila de spate și de cap, se ridica și observa scrisoarea pe măsuța de cafea. Fiori reci ii treceau prin corp. Însă parca trezit parca din beție pusese mana pe scrisoare, o citise și consternat pusese mana pe telefon. Telefonul ei suna, dar era undeva departe de ea, de el, de ei și doar El știa.

Tot ce mai suna, ca un ecou, în capul lui era: Nu ma mai cauta, am plecat definitiv și nu o sa ma găsești. Nu aici, nu asa, nu cum ma știi...

Toate blestemele și toate lucrurile din lume nu aveau sa ii vindece durerea provocata de plecarea ei, a lui... Atunci își dăduse seama ca de fapt ea a fost toată noaptea în spatele lui, auzindu-l, strunind respirația pana la limita perceptibilului

Si-a văzut de acel drum în continuare cu regrete, remușcări și resemnat. Pana la urma a dus o viata ca de pustnic știind ca doar el e vinovat pentru consecințe celor care aveau sa decidă acest, probabil, ultim drum. Putea sa fie sincer sa spună adevărul ce ținea secretul în noduri virtuale, a avut ocazia, putea sa încerce sa repare unele greșeli sau sa aleagă variante mai normale, a ales sa le ignore prin ceva ce putea sa facă diferența, un revers în schimbul a le tot duce pe conștiință. A crezut ca poate face fata și în final toate l-au lovit pe la spate ca 10 de cuțite. Sec, ca orice atac fără fast, probabil undeva în desertul ce-l așteaptă.

El, șeful suprem are știința lui, are balanta și decizia! Si dacă se întoarce? Si dacă revine, inelul acela e purtat sau aruncat?!

Si dacă...