Cateva dubii.
Acum câteva zile, cineva, de origine italiană, extirpat prin tărișoara asta care e tolerantă, îşi permitea să ne facă declarații de o penibilitate dusă la extrem. Italianul nostru, cu tupeul binecunoscut de macaronar ce mugetă într-o ţară care a beneficiat de planul Marshall, stigmatizează tara asta, pentru că îşi permite luxul de a spune lucruri unui popor prea tolerant - prea blând şi prea plin de hoți, pungași, impertinenți, cretini, sub umbrela unei cetățenii şi a mizeriei cognitive în care este obișnuit sa trăiască, cu sau fără nepoata unui Mussolini.
Uneori nu pot sa nu mă întreb daca noi, ca popor cu nervii zdrențuiți si agasați până peste puteri, o să mai fim vreodată suma oamenilor care am fost sau care puteam fi. Indiferent daca emigrăm sau rămânem aici. N-o sa fac aici apologia știrilor în stil tabloid, nici a României cu doi ‘r’, nici a proastelor obiceiuri de care duduie tărișoara noastră. În general îmi doresc să vad mai degrabă partea frumoasă a ţării în care locuiesc, ca să nu mă deprim iremediabil. Şi totuși…
Am dubii dacă vreodată, când o să mai vedem cerșetori pe stradă, o sa ne gândim că sunt intr-adevăr oameni săraci, cu probleme, care au nevoie de ajutorul nostru şi de sprijin social. Asta în loc să îi catalogăm imediat ca făcând parte dintr-o mafie a la “Filantropica” sau fiind bețivi, hoți sau fals handicapați.
Am dubii dacă o sa mai cedăm vreodată prioritatea cuiva care vrea să intre în faţa noastră pe banda de mers, sau dacă o să mai rezistăm a treia secundă fără să claxonăm la un semafor la care s-a pus verde. Sau dacă o sa mai putem suporta un bătrân care abia se mișcă pe trecerea de pietoni fără să-l înjuram, fără să-l omoram în bătaie, ci mai degrabă zâmbindu-i în timp ce şontâcâie.
Am dubii dacă o să mai avem vreodată plăcerea de a vorbi frumos de liderii politici, dacă vom mai resimți mândria de a fi reprezentați de un om sau altul așa cum sunt olandezii sau englezii mândri de reginele lor. Sau cum îşi iubeau polonezii președintele înainte de tragedia aviatică. Sau o să rămânem națiunea care îşi înjură liderii peren, fără discriminare şi netulburați de succesiuni eterogene.
Am dubii dacă o să mai putem vreodată să-i zâmbim cuiva care asculta o melodie la mobil fără căști, bucurându-ne de bucuria lui de a-si gusta muzica. Sau o să ne încruntăm veșnic la maneliști burtoși şi urât mirositori, cu maiouri mulate peste personalităţi cu 4 clase.
Am dubii dacă vom mai putea vreodată călători prin propria ţară având satisfacția unei vacanţe reușite. Sau vom şti mereu că pentru a ne întoarce relaxați şi cu experiențe plăcute la activ trebuie să plătim în vacanţe roaming, euro şi bilet de avion, pentru că la noi nu există servicii sau condiții.
Am dubii dacă vom fi prea curând în stare să ne uităm la o promoție sau reducere şi să ridicăm din umeri zicându-ne că nu ne trebuie respectivul aparat sau produs alimentar, că avem tot ce ne trebuie şi că ne definește ce suntem, nu ce avem. Sau o să fim etern aspiraţionali, mereu cu traista flămândă şi cu un portofoliu interminabil de obiecte cu care să ne mândrim într-o imensă defilare a mini-averilor personale în faţa celorlalți, aflați la rândul lor în aceeași competiție acerbă.
Am dubii dacă vreodată vom putea să ne lăfăim într-o ţară în care protecția socială, traiul decent şi respectul faţă de cetăţean sunt la rang de banalitate zilnică, întâlnită la tot pasul şi luată de-a gata.
Probabil ca nu. Pentru ca suntem o națiune aflată la capătul puterilor, un popor cu nervii epuizați şi tociți.
Nu vom putea lua de-a gata prea curând ceea ce ne lipsește atât de acut astăzi şi de atâta vreme încoace. Pentru că suntem la capătul îndepărtat al nervilor colectivi, acolo unde de-abia mai pâlpâie luminița dătătoare de speranță pentru bietul popor român sufocat de agasare şi stres în masă… sau de neica nimeni italieni cu păreri dar fără a cunoaște ca poporul asta e viu, dar fără elite, fără ordine, fără lege şi fără speranță!
Uneori nu pot sa nu mă întreb daca noi, ca popor cu nervii zdrențuiți si agasați până peste puteri, o să mai fim vreodată suma oamenilor care am fost sau care puteam fi. Indiferent daca emigrăm sau rămânem aici. N-o sa fac aici apologia știrilor în stil tabloid, nici a României cu doi ‘r’, nici a proastelor obiceiuri de care duduie tărișoara noastră. În general îmi doresc să vad mai degrabă partea frumoasă a ţării în care locuiesc, ca să nu mă deprim iremediabil. Şi totuși…
Am dubii dacă vreodată, când o să mai vedem cerșetori pe stradă, o sa ne gândim că sunt intr-adevăr oameni săraci, cu probleme, care au nevoie de ajutorul nostru şi de sprijin social. Asta în loc să îi catalogăm imediat ca făcând parte dintr-o mafie a la “Filantropica” sau fiind bețivi, hoți sau fals handicapați.
Am dubii dacă o sa mai cedăm vreodată prioritatea cuiva care vrea să intre în faţa noastră pe banda de mers, sau dacă o să mai rezistăm a treia secundă fără să claxonăm la un semafor la care s-a pus verde. Sau dacă o sa mai putem suporta un bătrân care abia se mișcă pe trecerea de pietoni fără să-l înjuram, fără să-l omoram în bătaie, ci mai degrabă zâmbindu-i în timp ce şontâcâie.
Am dubii dacă o să mai avem vreodată plăcerea de a vorbi frumos de liderii politici, dacă vom mai resimți mândria de a fi reprezentați de un om sau altul așa cum sunt olandezii sau englezii mândri de reginele lor. Sau cum îşi iubeau polonezii președintele înainte de tragedia aviatică. Sau o să rămânem națiunea care îşi înjură liderii peren, fără discriminare şi netulburați de succesiuni eterogene.
Am dubii dacă o să mai putem vreodată să-i zâmbim cuiva care asculta o melodie la mobil fără căști, bucurându-ne de bucuria lui de a-si gusta muzica. Sau o să ne încruntăm veșnic la maneliști burtoși şi urât mirositori, cu maiouri mulate peste personalităţi cu 4 clase.
Am dubii dacă vom mai putea vreodată călători prin propria ţară având satisfacția unei vacanţe reușite. Sau vom şti mereu că pentru a ne întoarce relaxați şi cu experiențe plăcute la activ trebuie să plătim în vacanţe roaming, euro şi bilet de avion, pentru că la noi nu există servicii sau condiții.
Am dubii dacă vom fi prea curând în stare să ne uităm la o promoție sau reducere şi să ridicăm din umeri zicându-ne că nu ne trebuie respectivul aparat sau produs alimentar, că avem tot ce ne trebuie şi că ne definește ce suntem, nu ce avem. Sau o să fim etern aspiraţionali, mereu cu traista flămândă şi cu un portofoliu interminabil de obiecte cu care să ne mândrim într-o imensă defilare a mini-averilor personale în faţa celorlalți, aflați la rândul lor în aceeași competiție acerbă.
Am dubii dacă vreodată vom putea să ne lăfăim într-o ţară în care protecția socială, traiul decent şi respectul faţă de cetăţean sunt la rang de banalitate zilnică, întâlnită la tot pasul şi luată de-a gata.
Probabil ca nu. Pentru ca suntem o națiune aflată la capătul puterilor, un popor cu nervii epuizați şi tociți.
Nu vom putea lua de-a gata prea curând ceea ce ne lipsește atât de acut astăzi şi de atâta vreme încoace. Pentru că suntem la capătul îndepărtat al nervilor colectivi, acolo unde de-abia mai pâlpâie luminița dătătoare de speranță pentru bietul popor român sufocat de agasare şi stres în masă… sau de neica nimeni italieni cu păreri dar fără a cunoaște ca poporul asta e viu, dar fără elite, fără ordine, fără lege şi fără speranță!
Nu mai recunosc nimic , nu mai regasesc nimic :
RăspundețiȘtergereAi senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire... Demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic ..... La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă.
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală?
Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.
Ma astept ca acela care a comis o ilegalitate să imi pretindă să plătesc în locul lui. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie. Agricultura e în colaps. Turismul e o glumă sinistră (avem brand). Drumurile sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată.
Simti dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român.
Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.