Limita om.

Omule, sunt zile când te gândești la limite, cât îți sunt limitele, când le atingi și ce faci mai departe?! Continui, senin, lupta cu noi recorduri și îți autodepășești performantele sau crezi ca e suficient, ca toată competiția asta nu este decât o munca inutila care nu-ți aduce liniște, calm, tihna și timp?! Îți faci calcule, faci recenzii și te gândești ca și alții mai performeaza pana la nivelul tău sau te uiți cum vecinul tău, care aparent nu merita atenția, trece azi mândru pe lângă tine, cu nasul o idee mai sus decât al tău?! Totuși, cred eu, ca forțăm o normalitate, un ritm, cu costurile aferente, care de multe ori fie se traduc într-o cantitate mărită de stres sau o temporara poziție superioara într-un clasament care nu înlocuiește acumulările naturale, de calitate - care-ți definesc personalitatea, într-un plan pur teoretic. Insa mândria își face apariția, crezi ca ai o apartenență la o clasa superioara, somnul nu te mai prinde printre gânduri și calcule, apoi, iar, forțezi! Iar dobori ștacheta și, mai apăsător, constați ca prietenii noi câștigați îți cauta cercul de performante și nu omul din tine - condiția ta de purtător de suflet și omenie, care trebuie sa te consolideze ca element viu înzestrat cu puterea deciziei! Si îți aduci aminte ca prietenii tai, nu aceștia de conjunctura, te vor integru, normal, calin, săritor, asociat unor valori și păstrător de elita morala! Si îți spui simplu: și ce dacă?! Sunt puternic, sunt în creștere de forma, sunt pe zi ce trece mai bun! In ce? Pentru cine? De ce?! Si dacă ai restaura normalitatea, calmul, zâmbetul, cutezanța, iuțeala mintii și limpezimea gândului, pari oare inferior? Si dacă peste toate acestea, într-un ritm fără vijelii, îți aduci aminte ce înseamnă o floare, un zâmbet, o strângere de mana, o bătaie pe umăr sau o iubire? Atunci poți spune ca privești viata cu ochii larg deschiși, fără ranchiuna, fără nervi, fără ura, ca un Om!