Cum sa spun.

M-am întrebat ce as face când as afla ca mai am maxim 10 luni de trăit! A, nu e cazul meu, însă trebuie sa anunț pe cineva despre acest eveniment și sincer încerc sa ma pun în postura lui, în sufletul lui și-n mintea lui! Cat de solid trebuie sa stai pe sol, cum trebuie sa primești vestea și ce resorturi sunt necesare ca sa ai puterea sa-ți asumi sentința? Aseară, când bâzâia unul cu plagiatul lui, în fapt avea o grija de ce am eu oameni inteligenți în jurul meu și el nu, ma gândeam ca azi trebuie sa dau aceasta veste, terifianta, despre moarte! Uneori moartea este mai aproape de noi încât nu o vedem, ignoram timpul și-l pierdem pe banalități pana când ea, doamna cu coasa, sosește în prag! Momentul acela, pe lângă cel al nașterii, mi se pare o rara clipa de viata! Bănuiesc ca în miimi de secunda îți revezi viata, îți revezi toți prietenii, familia, bucuriile și necazurile, clipele de cumpănă, clipele de rătăcire, și alte momente care au lăsat semne în memoria ta! Probabil cineva o sa spună ca sunt macabru! Nu este asa, ci încerc sa îmi găsesc răspunsuri pentru a anunța aceasta veste. Nu e nici măcar o slăbiciune, ci discut acest subiect, la fel de normal ca și altele, ca un fapt de viata! Cred ca asta este moartea, un fapt de viata, ultimul. In 10 luni, dacă șeful de sus permite și te poți mișca la fel de natural, ai face o mulțime de lucruri! Sa nu îmi spună mie cineva ca s-ar destrăbăla la maxim, ca nu cred! Când ești în fata cu acel eveniment, care nu se poate amâna, nu cred ca-ți sta mintea la destrăbălare! Ci mai degrabă îți saluți prietenii, îți faci balanta și te pregătești, ca la carte, cu cele trebuincioase, ca sa nu îngreunezi munca altora... Eu de exemplu, n-as plăti tot ce tine de stat, pentru ca o parte din timpul pierdut este datorat statului - cu nervi, cu cozi la ghișee, cu măriri la accize și impozite, cu ineficienta sistemului, șamd! As invita toți dușmanii din viata, toți codoșii și toți pârliții care-și freacă timpul de grija mea, la masa! I-as privi, le-as zâmbi, ba chiar as face glume cu ei, pentru ca atunci au sa înțeleagă, probabil, cat de mici suntem și cat de efemeri... Asa poate ceva, în interiorul lor, se va schimba! Aici am un dubiu, pentru ca dacă te-ai născut scartofar, scârțar, pârlit, un nimic al sufletului, e greu sa te mai schimbi, pentru ca hrana ta spirituala este secunda aia de derâdere fata de semeni și atunci nimic din lumea asta nu-ți schimba statutul către om și atitudinea către omenie!  As rămâne tolerant pana în ultima clipa, ba chiar as face un pact cu familia, ca sa avem în memorie doar clipele frumoase, știind ca suntem trecători, indiferent de statut, condiție, mentalitate, năzuințe, vise, realizări și alte lucrușoare care ne-au împlinit viata, prin parțile și cotloane esențiale ale sufletului. M-as speria de întuneric, prețuind lumina, în esență viata însăși, însă destinele se fac cu puteri ce depășesc înțelegerea noastră și se sfârșesc atunci când începem sa devenim mai oameni, mai calini, mai gânditori, mai maturi și mai senini! Teama asta de întuneric este o teama viscerala, minimala, pentru ca altceva umple atunci un suflet, regretul! A regreta, o secunda de condiție umana, este practic iertarea și împăcarea cu vestea asta cumplita! Si totul, în final, se rezuma la împăcare! Tu cu tine, cu ceilalți, cu toate cele ce au fost și nu vor mai fi! Scuzați-mi starea, sunt emotiv!