Adunare-n zi.

Trec zilele ca ploaia, pătrunzând în colturile discreției personale, cuprinzând întreaga fire și smulgând picături de viata vie. Trec zilele și-mi pasa, o pedeapsa cam târzie, ce-mi lasă gândul prins în ani, acolo unde trecut-am clipe și iar clipe, în durere, în bucurie, cat o veșnicie. Trec și au sa mai treacă, zile bune dragi mie, nu o mie, cat sa spun ca e o viata cu a sa trufie, zgomot și culoare în amintiri cu fiecare. Ma petrec spre orizont, cuprinse în lauri surde, cum petrec oamenii cu foc, când câmpurile sunt ude și bătute de pașii ce pregătesc un neant. Trecerea asta e cumplita dacă nu cumva e ușor afurisita, e trecerea anilor rand pe rand, e cununa de vise-n gând. Ma uit roata-n jur, scuip asfaltul și înjur în gând, am crâmpeie dintr-o întrebare, când? Ați văzut voi oare ploile de stele, vara când e cerul lin, asa curg sfârșite zilele mele, spre asfințitul plin. Trec, trec zilele cat pot, știu ca sunt multe, multe și eu pic cam tont, pentru ca nu aici e finalul, ci doar vorbe puse scris cu harul. Treceți voi și numărați, adunați, cumpătați, cate zile sunt culese, prin tot anul ce-a trecut, cat zile au rămas și au culorile alese și atunci, le cumpărați!?