Trei povesti cu fluturi.

1. Fluturele nou. Un cocon într-un vișin inflorit mișcă de zor în ritmuri plăpânde intre noapte și zi, în bătaia unui soare cu dinți. Înăuntru, în cocon, un fluture zbătea bătaia vieții de lumina. In cocon a apărut un orificiu mic după atâta strădanie și fluturele obosit a amorțit. După multe încercări se părea ca fluturele a abandonat, și gaura rămăsese la fel de mica. Părea ca fluturele a făcut tot ce putea și nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci el, omul, un trecător întâmplator, a decis sa ajute fluturele și a luat un cuțit și a deschis coconul. Fluturele a ieșit imediat. Însă corpul fluturelui era slab și anemic, aripile sale nu erau în stare de prima zbatere de plutire. Omul a crezut ca aripile fluturelui se vor deschide sa sa poată zbura. Nimic mai fals! Fluturele și-a trăit restul vieții târându-se pe pământ cu corpul sau slab și cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată și când a venit sorocul, tot pe pământ a rămas, ca o biata omida. A ratat chinul prin care viata îl punea sa treacă pentru a putea creste și pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viata.

2.Ploaia de fluturi. Lacrimi din cer, stropi mari, încep sa sperie fluturii și atunci se ascund după mai multe frunze și doar privesc la flori. Un singur fluture însă s-a îndrăgostit de ploaie. El, amorezatul florilor. El vrea sa își trăiască povestea de iubire, nu vrea sa fuga și nici sa se ascundă. Ploua din ce în ce mai tare, iar lacrimile cerului ce ating pământul ii provoca dureri fluturelui. A văzut el cândva, în timp ce zbura printre flori, ca oamenii atunci când se iubesc își jura sa fie alături și la bine și la rău. Își spune în sinea sa ca asta e partea rea, dar ca nu se da bătut. Ploua torențial, durerea se intensifica, dar fluturele e încă fericit caci în ochii lui e doar ploaie - ar plânge dar știe ca asta ar însemna sa dea din sinea lui cel puțin o picătură de ploaie, asa ca nu o face, tine ploaia în el. Ploua cu piatra iar piatra ii frânge aripile fluturelui și cade pe pământul cald. Peste flori e doar el, pământul și ploaia. E trist și își spune asa: niciodată nu voi mai zbura, niciodată nu voi mai ajunge la flori. Își amintește cat de mult iubește ploaia, cum s-a îndrăgostit de frumusețea, prospețimea și puritatea ei. Si atunci o ultima răbufnire a cerului, o ultima piatra, îl lovește parca spunându-i: nu vei mai iubi nicicând! Renunță la ploaia din ochi, o picătură se scurge din restul picăturilor, din ochi, iar fluturele moare.

3. Fluturi îngeri. Dans suav de fluturi colorați cu privire blândă de ochi mirați și o emoție plăpândă în zi de primăvară, ca o bătaie timida de inima ușoară. Fluturi cuprinși în dansul sufletelor noastre privind cu eu ma afund în privirea ochilor tai și ei pășesc timid spre inima ce ți-o oferi emoționată. Se uita ei cum te lași copleșită de sentimente adâncitoare și respir iubirea ce mi-o oferi printre aripi ce bat amețitor de flutureală. Ma înalți învăluit-n lumina lor de fluturi, te oferi din seninătate și zâmbete, într-o zbatere de aripi blânde. Fluturii îngeri coboară și te cuprind în brate, sufletele-și continua divinul dans în care ne pierdem fără cuvinte. Explozii de iubire și profunzime ale fluturilor îngeri ne leagă cu fire de urzeala de scâncete, țipete de fior, lipiți de dulceața dimineților cu fluturi în picături de sânge. Sunt fluturi ce mor, ce aduc fior, ce apar spre seara din nou, mii de fluturi ce vor, dulce amor.