Într-o dungă.
Cred, fundamental, că o națiune este construită, adoptată, crescută, educată, pe minciună. Minciuna a devenit adevărul retezat, scuza oficială, diferența pe același segment orar a prognozei meteo între 2 posturi de televiziune, arta cuiva de a astupa ghinionul veșnic prin acceptarea condiției umile, salutul zâmbitor acordat șefului și scuza culpabilizată când foamea îți atinge papilele privind prin geamul unui restaurant când se savurează un borș de pește. Lumea s-ar prăbuși chiar de un singur om ar spune tot adevărul. Tânăr sau vârstnic, tu, eu, avem nevoie rafinata de alcoolul minciunii. Prin ea ne iubim și posedam pe cel înșelat, prin ea ne protejam: eu sunt altul, înăuntrul meu nu puteți pătrunde, nu ma puteți strivi. Ce jenant e sa ai amor fără minciuna, sa spui fără vorbe mieroase ca te simți împlinit când te dai jos din pat și te gândești ca era mai buna o cafea și un coniac.
Si cine nu știe ca a fi ambiguu îți da valente noi, fațete opuse te fac sa te adaptezi mai ușor anatomie structurale a existentei și bruștelor schimbări. Forma sau culoare, mirosul greu de transpirație ce îl transformam în miros de culpa și efort sau de clipe de anatomice schimburi de fluide. Nu suntem noi cei care transpiram și ne scărpinăm în cur. Femeile noastre n-au fete buhăite și pungi sub ochi înainte de a se machia. Noi nu greșim niciodată și nu suntem niciodată umiliți. Nu ne împiedicăm pe strada și nu ne pătam costumul cu untura. Noi nu suntem niciodată ridicoli. O spaima viscerala ne-a interzis asta demult si acum privim ca tonții la adevăruri de mult apuse, când nu eram pudici, când urma din nisip nu era de gheata și acolo unde zâmbeam fără sa rânjim ca niște câini dintr-un adăpost, sau din peisajul unei camere prost iluminata cu decor rosu și alcov fierbinte inundat.
Si de ce am fi sinceri? Omenirea a înnebunit cautând adevărul. ideile filozofilor țâșnesc ca ieșite din malaxoare. Adevărul? Am ras cu bucuria aprobării citind constatarea unui logician ca de la Descartes încoace filozofia se lupta sa îl ascundă. La urma urmei prin conexiuni aleatorii, din adevăr sau neadevăr, repetat pana la uzura, universul va exista asa cum e el, întreg și adevărat. Doar noi închiși in lumi artificiale, ostrețe inundate de voluptate, chinuindu-ne ca instrumente de tortura, îndrăznim sa pretindem un adevăr ca Galilei un punct de sprijin. Si nu spunem adevărul, pentru ca el doare, ascunde ghiontul dintre fesele asudate de mișcări viscerale și îl dosim în colturile mintii, mințind în continuare ca suntem egali, ca lumea este rea și ca situația asa impune, fiind o metamorfoza ce devine lege și cauta prozeliți cu urechi ciulite și capete cu logica firii rămasă fără cercetare, pe fond.
Si cine nu știe ca a fi ambiguu îți da valente noi, fațete opuse te fac sa te adaptezi mai ușor anatomie structurale a existentei și bruștelor schimbări. Forma sau culoare, mirosul greu de transpirație ce îl transformam în miros de culpa și efort sau de clipe de anatomice schimburi de fluide. Nu suntem noi cei care transpiram și ne scărpinăm în cur. Femeile noastre n-au fete buhăite și pungi sub ochi înainte de a se machia. Noi nu greșim niciodată și nu suntem niciodată umiliți. Nu ne împiedicăm pe strada și nu ne pătam costumul cu untura. Noi nu suntem niciodată ridicoli. O spaima viscerala ne-a interzis asta demult si acum privim ca tonții la adevăruri de mult apuse, când nu eram pudici, când urma din nisip nu era de gheata și acolo unde zâmbeam fără sa rânjim ca niște câini dintr-un adăpost, sau din peisajul unei camere prost iluminata cu decor rosu și alcov fierbinte inundat.
Si de ce am fi sinceri? Omenirea a înnebunit cautând adevărul. ideile filozofilor țâșnesc ca ieșite din malaxoare. Adevărul? Am ras cu bucuria aprobării citind constatarea unui logician ca de la Descartes încoace filozofia se lupta sa îl ascundă. La urma urmei prin conexiuni aleatorii, din adevăr sau neadevăr, repetat pana la uzura, universul va exista asa cum e el, întreg și adevărat. Doar noi închiși in lumi artificiale, ostrețe inundate de voluptate, chinuindu-ne ca instrumente de tortura, îndrăznim sa pretindem un adevăr ca Galilei un punct de sprijin. Si nu spunem adevărul, pentru ca el doare, ascunde ghiontul dintre fesele asudate de mișcări viscerale și îl dosim în colturile mintii, mințind în continuare ca suntem egali, ca lumea este rea și ca situația asa impune, fiind o metamorfoza ce devine lege și cauta prozeliți cu urechi ciulite și capete cu logica firii rămasă fără cercetare, pe fond.
Comentarii
Trimiteți un comentariu