Anosmie.

Îți număr cu gândul visurile și sunt toate așezate în ordinea haosului, unul peste altul , desenând povesti de viata, în care se leagă cuvintele într-o patina de timp în nopțile muritorilor, o secunda pierduta în abisul trăirilor tale, precum ancorele prinse în adâncul marii strălucind în lumina lunii. Întunericul se lasă ca picăturile de plumb peste pleoapele tale grele-n gene, abătute de vinul gustat din clepsidra vieții.
Adorm cu gândul departe, visurile într-o anosmie îmi lasă un gust amărui de ciocolata, atunci când soarta ascunde dorințe fierbinți de dincolo de realitate, unde am aflat ca nimic nu e interzis. Interzise sunt clipele murdare, spălate de valurile de negura a vremurilor, în momente de nebunie a ființei umane.
Te-am zărit asa cum te-am mângâiat în visul meu, când te doream măcar pentru un singur apus de soare, apoi știind ca te pierd în dimineți și apoi iar sa lupt pentru încă o clipa de seara lângă tine, sa ma pierzi în valurile tale cu fiecare atingere, unde ma învolbură ochii în priviri ce mângâie.
Vreau sa nu fii ziua lângă mine dar sa-mi vibrezi fin în tâmplă, sa te miros cu fiecare adiere de vânt cu tine, sa ma chinui sa-mi țin pleoapele deschise și sa te pot păstra în retine. Zorii fiecărei dimineți îmi spulbera vesmintele visurilor, și ies sa trăiască ale lumii lucruri, cautându-te printre semeni și atunci sufletul meu te așteaptă visând în soare și gândul îmi aduce taina atingerea mâinilor tale.
Ești lângă mine, simt cum apropierea ta care-mi da pace și război în același timp,  e căldura ta, o simt mereu. Si uit, mereu, să-ți spun ca miroseai a soare!