Oglinda.

Doi bărbați, doua chipuri gemene şi o oglindă între ei, clipa când imaginea devine parte din adevăr, când observația și logica converg. Privești imaginea și nu știi ce greu e să vrei să repari lucruri care nu mai pot fi reparate niciodată sau sa construiești ce unii au dărâmat cu vorbe. Oglinda e ca o viata, o arhiva ce zâmbește intre sticle, rece și sticlos. Aşa sunt eu, nebun şi greu de priceput și oglinda asta rade hâd și fără înțeles. Sunt împăcat sau nu cu acțiunile şi faptele mele, oglindite în ciobul ala parșiv, iar de cele de care nu sunt sa zicem mulțumit, încerc să le repar sau să mă repara oglinda pe mine. Fac asta mereu, cu o parte a oglinzii am vorbit în câteva dăți, pentru ca era animată şi vorbea, dar cu cealaltă doar am zâmbit, pentru ca nu înțelegea mai nimic, era surdă, un declic intelectual cred. Cred ca uneia îi dau cam 43 ani de cand când a acceptat să fie ștearsă, însă până atunci multe ploi şi furtuni o vor murdări. Alteia, în jur de 30 ani, dacă îşi cumpără umbrelă și tei cu multa umbra.

Cu ambele, sunt convins că mă voi mai revedea, şi probabil când se va întâmpla ambii vor zâmbi ca-n ziua morții mele, ziua când mi-am dat ultima suflare, într-o cameră ce a dispărut sub dărâmături, în urma celui mai puternic cutremur din întregul universul meu petrecut cu viata. Si cred ca visele m-au cuprins, povestind…Am luat cu mine, acolo, în negurile universului ce nu e blând, cel mai frumos lucru de pe pe planeta. Simt cum oglinda se cutremura, dând semne ca nu are răbdare.  Mi-a luat mult timp să-mi dau seama unde mă aflu. M-am întrebat de ce respir. De ce nu cad. De ce nu mi se sfâșie hainele şi de ce nu ard. Oglinda mea îmi întinsese o mână spre mine şi un zâmbet crud pe care-l visez, de atunci, în fiecare noapte, visând. Nu-mi venea să cred. Mi-ai ridicat, încet, bărbia. Mi-ai spus că nu mai vrei să privesc în jos. Nu spre Pământul ce mă nefericise. Mi-ai atins părul oglindit şi mi-ai arătat o nouă lume. Eram din nou printre oameni, în frigul unui octombrie trist, pe care nu-l simțisem acolo, din prea multa liniște. Oglinda zâmbea, în fundal o voce metalica, de argint reflectat, îmi spunea șoptit “știam că-n lumea asta-ţi va fi greu, dar eu aveam să te ajut să crești, să înveți, să-ți vezi imaginea tot mai tare”. Si a continuat “tremurând, te iubeam cu tot sufletul, căci mă priveai cum n-a mai făcut-o nimeni, niciodată, ca într-o oglinda, simpla, un ciob de vorbe mari și liniști cu seama”.

Moartea mea fizică se terminase, visul terminat. Nu mai eram o plăsmuire a unui vis frumos, cu aripi strălucitoare. Redevenisem om, acelaşi om trist de pe vremuri. Fără sunete, fără zâmbete. fără visele de demult, pe care le credeam împlinite sau aurite.

Tu te-ai schimbai tot mai mult, nu mai străluceai când te priveam, iar sus... acolo sus nu mai voiai să stai, pentru ca și locul tău nu mai era, ascuns după un sprijin pe perete. Nu mai voiai să dai viaţă, să oferi lumii o speranță. Pe mine m-ai păcalit aşa cum trebuia s-o faci de la bun început. Ai devenit om, doar om ca toţi ceilalți, distrugând totul în jur și ți-ai sumat iadul.

M-am ascuns în singurătate. Te-am rugat să-mi dai înapoi totul și zilele pierdute și nopțile din preajma ta și clipele pe care le-am împărțit cu tine, oglinda chioara. Iar tu  mi-ai dat la în schimb, într-un pachet frumos ambalat, povara vieții mele. Abia atunci realizasem. Murisem din prima clipă. De la prima privire și murisem pentru că îndrăznisem să te privesc! Trup şi suflet nu-ţi mai aparțineam. Știam că-n lupta asta mai pierdusem ceva, dar nu-mi păsa. Iubirea era totul. Nu starea mea fizică, nu situația materială. Eram sărac, rece și fără căldură în suflet, un anonim în mulțimea imaginilor tuturor oglinzilor din lume. Tu, o oglinda uitata, într-un colt, de istorie.