Cu totul
Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. O. Paler.
“Caci nu mai pot suporta durerea din inima mea,
dar nu te găsesc și plâng mereu ,
cu zeci de lacrimi în sufletul meu.”
Am revăzut “As good as it gets”, produs în 1977 și care arată cât de mult se schimbă un bărbat când iubește cu forța dăruirii și ce durere implică aceasta schimbare în mentalul colectiv, în ochii privitorului de fenomen. Fiecare om știe. pentru că a simțit pe propria piele cât de dureroasă e dragostea de orice fel, ca efect, ca stare și ca remanenta sufleteasca . Acel om este implicat în tăcere, un artificiu ca să nu mai sufere, ca să nu mai rabde durerea, ca să nu se mai expună, ca să nu mai iubească, și atunci se închide, ca o preferință ce pare naturala, o boala ce roade, ce lasă semne. Rostim cu pudoare uneori că dragostea adevărată doare si cea care nu doare este o păcăleală târzie de toamna. Un semn, o durere în tăcere precum o ploaie rece ce biciuiește obrazul, ca o pastila amara ce se dizolva indiferenta pe cerul gurii. Doare străfulgerat ca o durere cruda de măsea care cedează în fata unei bomboane colțuroase pentru că este o stare de depărtare, după apropiere. Doare, între oameni ce nu găsesc sinonim un cuvânt complementar, fiecare unic, fiecare modelându-se după celălalt și modelându-l pe celălalt, într-o combinație ce seamănă cu o naștere de stea, din materie adunata de peste tot și strânsă într-o forță fără de sfârșit. Doare pentru ca încercăm sa avem tot ce are persoana iubita, sa captam cu antenele atingerilor noastre, sa devoram cu plăcerea tainelor în lin semn de amor. Doare pentru că simțim că nu putem iubi cât am vrea și nu putem sa dăruim cat am strâns intre pleoape, intre coaste și intre mâini. Si spunem că ne este dor, dor și durere pentru că dorul doare în durere de cuvinte, de suflete și de inimi - de cele trupești, pentru cele sufletești, cu cele lumești. Învățăm cu timpul sa renunțăm la durere, sa etichetam veche orice senzație și sa patrulam în memoria gândurilor gârboviți, pășind trist printre zalele ce păzesc lacrimile de dor. Spun ca durerea asta surda este necesara, ba chiar dorita, pentru ca o viata fără durere de dragoste este ca viata unui senil ce patrulează pădurile mintii în căutarea lui, întrebând pe toată lumea dacă o viata merita trăită fără durere și iubire, doar pentru placere. Suntem și rămânem construiți în așa fel încât plăcerea continuă ajunge să nu ne mai satisfacă, cu orice practica, sedentara sau nu. Ca niște droguri ce ajung să nu-și mai facă efectul după un timp și trebuie crescut dozajul pentru a simți ceva și toate astea până la moarte, din durere, fără iubire. Si cum orice durere fără iubire și orice iubire-n durere este doar un surogat, aveți tot timpul din lume sa cautați de dor.
“Caci nu mai pot suporta durerea din inima mea,
dar nu te găsesc și plâng mereu ,
cu zeci de lacrimi în sufletul meu.”
Am revăzut “As good as it gets”, produs în 1977 și care arată cât de mult se schimbă un bărbat când iubește cu forța dăruirii și ce durere implică aceasta schimbare în mentalul colectiv, în ochii privitorului de fenomen. Fiecare om știe. pentru că a simțit pe propria piele cât de dureroasă e dragostea de orice fel, ca efect, ca stare și ca remanenta sufleteasca . Acel om este implicat în tăcere, un artificiu ca să nu mai sufere, ca să nu mai rabde durerea, ca să nu se mai expună, ca să nu mai iubească, și atunci se închide, ca o preferință ce pare naturala, o boala ce roade, ce lasă semne. Rostim cu pudoare uneori că dragostea adevărată doare si cea care nu doare este o păcăleală târzie de toamna. Un semn, o durere în tăcere precum o ploaie rece ce biciuiește obrazul, ca o pastila amara ce se dizolva indiferenta pe cerul gurii. Doare străfulgerat ca o durere cruda de măsea care cedează în fata unei bomboane colțuroase pentru că este o stare de depărtare, după apropiere. Doare, între oameni ce nu găsesc sinonim un cuvânt complementar, fiecare unic, fiecare modelându-se după celălalt și modelându-l pe celălalt, într-o combinație ce seamănă cu o naștere de stea, din materie adunata de peste tot și strânsă într-o forță fără de sfârșit. Doare pentru ca încercăm sa avem tot ce are persoana iubita, sa captam cu antenele atingerilor noastre, sa devoram cu plăcerea tainelor în lin semn de amor. Doare pentru că simțim că nu putem iubi cât am vrea și nu putem sa dăruim cat am strâns intre pleoape, intre coaste și intre mâini. Si spunem că ne este dor, dor și durere pentru că dorul doare în durere de cuvinte, de suflete și de inimi - de cele trupești, pentru cele sufletești, cu cele lumești. Învățăm cu timpul sa renunțăm la durere, sa etichetam veche orice senzație și sa patrulam în memoria gândurilor gârboviți, pășind trist printre zalele ce păzesc lacrimile de dor. Spun ca durerea asta surda este necesara, ba chiar dorita, pentru ca o viata fără durere de dragoste este ca viata unui senil ce patrulează pădurile mintii în căutarea lui, întrebând pe toată lumea dacă o viata merita trăită fără durere și iubire, doar pentru placere. Suntem și rămânem construiți în așa fel încât plăcerea continuă ajunge să nu ne mai satisfacă, cu orice practica, sedentara sau nu. Ca niște droguri ce ajung să nu-și mai facă efectul după un timp și trebuie crescut dozajul pentru a simți ceva și toate astea până la moarte, din durere, fără iubire. Si cum orice durere fără iubire și orice iubire-n durere este doar un surogat, aveți tot timpul din lume sa cautați de dor.
Pasiunea face zidurile sa cada iar durerea slefuieste... citeodata insa cind doare f. tare te simti pustiit.
RăspundețiȘtergere