Te cuprind, somn blând.

După zarva de cu zi, după seara răcoroasă, după alte clipe ce au cuvânt de supernove explodând, după liniștea din nou, noaptea sa așează, sfetnic calm peste noi, prinși în somn și speranțe a legământ. Ea, cu somnul prins în gene, cu miros de struguri în pârg, așezată lângă mine, cu cearceaful tremurând de așezarea-i pe trupul blând.
Uneori doarme pe umărul meu, cu o mana întinsă a posesie peste sufletul ce sta ascuns sa nu se vadă ca e de straja. Si când doarme, dormea întors amorul meu de plumb, ce picura cristalele bolților cerești, printre gânduri și zâmbete discrete în noaptea cu vânt călduț ce adie o șuviță ce-mi mângâie ușor tâmpla ce zbate clipe de amor.
Știu ca e ușor sa spui ca visele prind glas, știu ca acum ii poți spune ca-i dor împletit de zori, știu ca poți purta suspine în zilele ce mori când nu e lângă tine sa-ți spună dorului dor. Cred ca în liniștea nopții acordurile sunt ample, o respirație ușoară sufla peste cord și el bate în ritmul ce ticăie în corzi peste chipul ei, plângând a flori de câmp. Discret, spre ceasul patru, își urca glezna stângă pe al meu genunchi, strecoară o privire și ma afla lângă ea, iar eu strâng în brate suflet blând. O mângâiere-mi scapă fără sa cuvânt, sa-i las somnul lin și tot trag speranță ca noaptea-i mai lunga pe acest pământ. Somnul acesta e poveste, intre daruri și jar plăpând, intre stele-n valuri ce sclipesc, cu un murmur blând spunând: iubire dormi ușor, suflet sfânt în al meu gând!