Iarna glaciara.
Îmi este greata de neadevărurile care pătrund în intimitatea noastră, cu pași tăcuți, dar ca prezenta unui cui ce sta in locuri nepotrivite, inghinal sa zicem. Ești asaltat de întrebări care revin, te bântuie gândul ca lumea este în schimbare, un ciclu de evidente care te lasă cu un gust amar, o referință exotica de nebunie a motivației. Si pentru ce? Pentru noime care devin paradoxuri ale constipației sau pentru evidențieri ale nonsensului? Cum as explica asta mai bine? Cred ca nu am de gând, pentru ca prefer sa tratez o situație ca atare, condescendent, cu îngăduința faptelor aflate la granița dintre ezoteric și imposibil. Ești impasibil de vina. Sau imposibil, dacă as lua referințe ale unor oameni care-si explica gesturile intr-o formulare generica de genul " te cunosc eu"! N-as crede nici un cuvințel de vorba superficiala, pentru ca nu cred în bazmele întâmplatoare nici în vis și pentru ca orice acțiune are la baza un scop bine definit. Pentru un ochi neavizat par turbulent în declarații, cu o coerenta nula a viciului cuvântului, intr-o ploaie de vorbe fără finalitate! Nici nu as dori mai mult! Pentru ca vorbele acoperă fapte, iar faptele devin istorii, false, pudibonde și extirpate de adevăruri! Adevărurile sunt ca pasările, sunt în zbor, departe, în tarile calde și revin doar uneori, pentru a-si face cuiburi de vara, intr-o inima chioara. Grave sunete de vioara străbat zările unor gânduri ce ma înconjoară, dar fără ritmul anost cotidian al respirației ce schimba aerul de vara, în iarna glaciara!
Comentarii
Trimiteți un comentariu