Pudicilor, rușine!

Uneori şi efortul de a respira devine covârșitor! Cum așa? Pai în lipsa unei ţigări, dis de dimineață, respirația mea are sincope, așteaptă porția de fum, porția de vacarm şi alergătură, uneori inutilă. Uneori urăsc diminețile așa cum încep să urăsc şi calculatorul, telefonul, şeful, sau președintele.
Am simţit nevoia zilele acestea să mă detaşez de calculator, mai ales de blog şi de mail. Mi-aş fi închis şi telefonul ca să fiu pe deplin mulţumit, dar nu mi-am permis luxul. Poate anul viitor, pe o insula pustie… dar nu prea pustie…
Când mă gândesc la ziua în care m-am născut, mă gândesc la o zi mai scurtă şi mai întunecată din an, dar nu aia foarte scurta,  la o iarnă, nu purificată de zăpada generoasă şi imaculată, ci zdrenţuită de rafale de vânt tăios şi pătată de nuanţe de gri îngheţat. Dintre toate anotimpurile, iarna îmi aduce cele mai puţine momente de bucuri şi, invariabil, mă confruntă cu mine însămi la ceasul bilanţului.
A mai trecut  aproape un an. Cu cât folos? Mă va cuprinde în viitor panica la ideea că timpul trece, parcă din ce în ce mai repede? Sunt mai bun sau mai puţin bun ca anul trecut pe vremea asta? În fapt, asta e adevărata problemă. Sunt sau nu mai bun? Dar in forța? Dar iubit?
Experienţa mi-a demonstrat că o minoritate reuşeşte să fie realmente mai bună pe măsură ce avansează în vârstă. Ehe, asta da idee! Că cei mai mulţi oameni, oamenii “normali” cedează. Este atât de uşor să ne justificăm micile slăbiciuni, micile vicii, micile laşităţi, micile comodităţi, micile defect si alte adnotări la viața fără să avem revelaţia că toate aceste multe mărunţişuri alcătuiesc un tablou, un portret plin de firide, de breşe, de gânduri!
Slavă domnului, dispunem de minunate mecanisme psihologice de apărare a unei bune imagini despre sine şi putem justifica orice. Şi mai dispunem de ceea ce mie îmi place să numesc percepţie selectivă a realităţii. Vedem ce ne convine şi ne avantajează şi efectiv nu băgăm de seamă ceea ce ne-ar putea deranja şi contrazice această bună imagine despre sine. Probabil dispunem de un îndelungat exerciţiu în acest sens, astfel încât procesul a devenit natural şi aproape inconştient, ca şi mersul, pe lângă bicicleta, de obicei in mașina…
Dar nouă nu ne plac prea mult lucrurile simple, avem apetenţă pentru complicat. Iată, Poe găsea că există patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a fi fericiţi: viaţa în aer liber, iubirea, detaşarea de ambiţiile meschine şi creaţia. Atât de simplu. Si doar atât? O bere cu amicii? O aventura?! O idee de afaceri? Hai, un pic de noroc se poate?
După atâta timp, îmi e destul de greu să continui postatul, dar trebuie să las lenea deoparte. Pentru că în mare parte sufăr de lene când nu scriu aici. Restul sunt scuze. Şi mi-am dat seama de asta când am pomenit de obligaţii cu puţin timp în urmă. Inevitabil, conştiinţa m-a întrebat dacă nu cumva am responsabilităţi, nu obligaţii. Întorcându-ne la oile noastre, m-a deranjat în ultimul timp, în mai multe ipostaze, dificultatea cu care bărbaţii iartă infidelitatea partenerei, deşi au greşit la rândul lor şi au fost iertaţi.. . De ce? M-am întrebat. Si cine impune fidelitatea, când nimic nu este in regula in lumea asta?! Cred ca haosul ne guvernează viața, iar infidelitatea e picanteria necesara. Știu, nu place, dar oare ea nu se face cu femei? Mă rog, cazul general… Şi cum văd că povestesc foarte stângaci mă opresc aici cu ideile. Dacă ne gândim bine, atitudinea asta diferenţiată datează de foarte multă vreme. Şi cele mai multe societăţi nu au fost foarte drepte cu femeia, tolerând adulterul soţului şi alte multe păcate ale acestuia, dar penalizând prompt greşelile soţiei. Poate pentru că adulterul soţului nu afectează unitatea familiei, pe când adulterul soţiei poate crea breşe serioase în aceasta, introducând în sânul ei moştenirea genetică a altora. Totuşi! Că este al lui sau al ei, adulterul ar trebui să cântărească la fel de mult şi doar inerţia şi îndelungata practică diferită perpetuează această mentalitate. După cum tot ele transformă în senzaţie cuplurile alcătuite dintr-o ea mai în vârstă şi un el mult mai tânăr. Pentru că scuza cu “perpetuarea optimă a speciei” este valabilă pentru amândoi. De ce nu ar căuta ea un exemplar tânăr, frumos etc. pentru a face copii? Sau măcar amor pervers de frumos?! Pudicilor, rușine!