Cotropitor.

E dimineață, ca orice dimineață ai spune repede și pana nu te întorci, discret, spre centrul patului unde aprofundezi spart de somn legătura ta intre senin și frumusețe. 
Nu te gândești la frumusețea ta, ca ești urat ca dracul și buimăcit încă de somn, ci te cuprinde prin toată ființa imaginea aia unde cearceaful, ca un făcut aproape magic, lasă sa se vadă o glezna, o mana, o pulpa și mutrișoara aia încă plina de somn și totuși în zâmbetul dimineții. 
Te întrebi, în sinea ta, ca orice trecător prin timpuri, ce dar e sa ai dimineți lângă dimineți alături de alte sute de dimineți pe omul de lângă tine, ce miracol te-a lovit tocmai pe tine, urâciosul, morocănosul, ursul patului?!
Te aproprii de ea, o mirosi și gândul ți se umple de miresme, e mirosul acela de piele fina, apoi discret o atingi pe mana și vezi dacă-ți răspunde încă o data după alte mii de dăți. Si da, primești, primești zâmbetul în sărut, tocmai tu, tu ala priponit intre mental și sentimental, agățat în tare, țintuit în morale cretine învățate în strada privitorului.
Cotropitorule, ești aproape mort însă respirația te da gol și ești clătinat în firile tale când îmbrățișezi femeia numai a ta, nu a ăluia, a lumii sau a evidentei populației. Lasă zâmbetul tâmp, fa ceva, ceva intre aroma de cafea și bobocul ala de floare ce-l ții ascuns în spatele tău, pentru ca ea știe tot, și dacă nu știe atunci așteaptă exact ce știe despre tine. Si, ai grija, te știe, te simte, te admira, te iubește și accepta ca nu mereu îți aduci aminte ca are nevoie de tine, ca și tine, egoistule!